agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 742 .



Mogoșoaia - pe urmele domnițelor din vechime
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mylady ]

2006-11-13  |     | 



În primele momente nu știi ce urmează. O străduță liniștită de țară cu case cu oameni la poartă, care te petrec cu priviri curioase dar nu indiscrete. Apoi porțile mari de palat domnesc. Și intri în altă lume. Aleea lungă, lină, străjuită de castani încremeniți in liniștea lor deplină. Nu poți vedea serele de flori din spatele lor, dar nu poți să le ignori parfumul. Cu fiecare pas, pătrunzi și te lași pătruns de un soi de sfințenie mută, tulburată la răstimpuri de cântecul vreunei păsări, de cârâitul vreunui greiere sau de lătratul leneș al vreunui câine. Inima începe să-ți bată mai tare. Mai altfel. Semn că pătrunzi într-un univers special.

În stânga, înainte de intrarea în curtea principală, biserica mică te invită umilă să-i treci pragul. Miroase a sfințenie. A loc vechi care nu trebuie deranjat. Ai vrea să mai stai, dar vrei să vezi mai mult.
Atunci pătrunzi pe poarta dincolo de care betonul lin al aleii se pierde in pietriș alb de râu și dintr-o dată te găsești înconjurat de priveliștea măreață a palatului și grădinii Brâncovenești.

Urci curios treptele corpurilor de clădire ale palatului, și arunci priviri iscoditoare, flămânde și totuși temătoare să nu deranjezi, să nu strici odihna și liniștea care emană din zidurile groase și ușile grele, pe care parcă le și vezi și le auzi închizîndu-se și deschizîndu-se greoi lăsînd să treacă domnițe subțiri și vaporoase, și ascunzînd urechilor indiscrete ecoul pașilor lor pe lespezile de piatră și marmură, cu hotărâtă majestate sau strecurîndu-se spre cine-știe-ce-comploturi sau întâlniri misterioase.
În același timp te umpli de energie, de mirosul și aerul de sacru și vechi al caselor domnești care iți dau un sentiment de siguranță și de încredere, părînd ca stau acolo de totdeauna nemișcate, ne-urnite, ne-stricate de nimeni și de nimic.

După ce te umpli de lumină, culoare, mirosul florilor, al ierbii, al pietrelor, al zidurilor, după ce ai mângâiat leii de piatră ce tronează parcă asupra lacului, te îndrepți spre partea …fantomatică a locului. Pășești cu smerenie printre copaci deși, înalți, cu poteci înguste și șerpuitoare. Foșnetul halucinant și dătător de fiori reci al frunzelor, ce parcă te urmăresc cu privirea pe măsură ce te apropii și treci pe lângă ele, până dispari la o cotitură a potecii din pământ rece netulburat pe alocuri de nici o piatră sau ciot, te face, fără să-ți dai seama, să te miști și să respiri cu grijă, fără zgomot, cu toți porii ființei tale in alertă.

La capătul potecii, mărețe, ostentative, “grele”, respirînd vechime și inspirînd respect, teamă, și atracție fascinată, aproape mecanică – mormintele. Din plăci masive de piatră. Străjuite la intrare de un hrisov și un pumnal săpate în piatră și de iederă insinuantă, te invită dar în același timp te avertizează să nu îndrăznești, să nu încerci să-i descoperi întreg misterul, că este totuși ceva la care nu ai acces. Câteva flori crescute pe patul de pământ de deasupra îndulcesc întrucâtva atmosfera de criptă și luminează puțin cenușiu-maroniul pietrelor greoaie.

Nu te poți dezlipi decât atunci când simți că senzațiile de bine, fascinație, bucurie, libertate, teamă, sacru, intangibil te copleșesc toate deodată, și nu mai poți sta acolo nici o secundă, pentru că nu mai ai loc în tine. Și atunci pleci în grabă, tremurînd, încărcat, avînd sentimente și senzații stranii și amestecate, temător a privi înapoi. Dar cu o stare ultimă și profundă de bucurie lăuntrică, adâncă, din acelea care se cer tăcute.

După ce pleci, te cuprinde o liniște (paradoxal!) că orice s-ar întâmpla locul acela e acolo și te poți întoarce oricând – să te ascunzi, să te abandonezi, să te încarci.

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!