O, biată ființă tristă, s-a pus pe tine preț,
un premiu pentru aedul ce-ți pune tragedia
ĩn proză sau ĩn versuri: cum suferă mândria
când nu mai ești ca bradul și capeți doar dispreț.
Știu că mânat de focul cel sacru, ĩntre barzi
erai elan și-n tine ĩn jar mocnea scânteia
de patimă cu care alesu-ai femeia
ca muză și altarul pe care tu să arzi.
Și-ai ars (sigur tămâie, santal, mosc.. ce parfum !)
oniric țel de zei pus ĩn ființa omenească
dar… prețul la curent și gaz porni sa crească
și din elanu-ți falnic azi a ramas... doar scrum.

Dar muza-ți speră ĩncă, ĩn colțul ei de fum
Ca Pheonix din cenușă elanu-ți să-ți renască.

PS. Să-i dăm lui, prieteni, premiul, vă rog prin acest vers
măcar de-amorul artei (se poate și invers). :)