,, Conștiința care trece prin stomac’’ poate deveni cea mai periculoasă armă de nimicire în masă.
Nici nu se zorește bine că, trotuarele, ulițele satului după caz, sunt zdruncinate parcă de mersul alert al celor, în majoritate plecați după aprovizionarea în special cu hrană.
Urmărindu-i dintr-un oarecare ,, con de umbră’’, le-ai putea citi, cu o anume străduință, chiar rețetele culinare ce le frământă mintea, din calculele lor mintale, reieșind cantitatea în primul rând și nu neapărat calitatea produselor ce urmează a fi cumpărate, uneori unele din ele fiind și de prisos, mai ales că n-au costat cine știe ce.
Dacă în lumea celor ce nu cuvântă guvernează principiul instinctiv de asigurare a hranei zilnice, rareori fiind și excepții, de cealaltă parte a baricadei, lucrurile stau radical invers, adică, omul , dacă este posibil, ar fi în stare să mănânce, să vomite și apoi iar să mănânce, fără a se gândi vreo clipă că printre semenii lor, sunt mulți flămânzi, goi, ajunși la limita subzistenței, un exemplu autentic în acest sens fiind chiar ,,trista mea amintire’’, când cu ocazia renunțării la unele articole de îmbrăcăminte, înainte de a le arunca la gunoi a avut grijă să le facă franjuri, ca nu cumva vreunul dintre cei necăjiți să se poată bucura de ele, sau, decât să le dea restul de mâncare ce oricum îi era de prisos, a preferat s-aștepte să se altereze mai întâi, încât și animalelor comunitare le era greață să le consume, când în final ajunseseră la ghenă.
Din lumea animală amintesc cazul păianjenului care țese într-una, uneori mai face câte o pauză, după ce se hrănește din conținutul suculent al victimelor, dar fenomenul este totuși explicabil, datorită secreției continue de sebum, care trebuie ,,irosit’’.
Un alt exemplu elocvent, de acest gen poate fi și acela al unui cuplu de hârciogi, care pentru a se aproviziona pentru sezonul rece adună porumbul știulete mai mult decât le este necesar, dar înclin să cred că în acest caz poate fi vorba și de ,,plăcerea’’ de a strânge, mai ales că unul din cei doi parteneri ia poziția de culcat pe spate, picioarele fiindu-i folosite drept scoarțe întocmai ca acelor unui car.
Și în acest de-al doilea caz, ar fi o explicație, probabil că a fost o perioadă de timp cu ierni mai lungi când hrana acumulată în timpul optim n-a fost suficientă.
Am folosit aceste două cazuri în scopul de a reflecta asupra comportamentului uman vis-a-vis de aceste practici.
Majoritatea dintre noi avem tendința de a deveni pur și simplu slugarnicii propriului nostru trup, uneori ajungând să ni-l îmbuibăm necontrolat, peste normalul cumpătării, când corect ar fi necesar să încercăm să rafinăm acumulările de acest gen în scopul clădirii unui spirit frumos, pur, încununat de aura împlinirii că ferincindu-i pe semenii aflați în nevoi devenim noi înșine fericiți.

Iulian Nistor – Vaslui
28.11.2006