Unui tânăr mostenitor, despre ultima dorință
(Scrisoarea a 193-a)

Scrii despre moartea tatălui tău. Ca om de vază și avut, avea mulți “prieteni” de putere și bogăție. Dar înainte de moarte n-a vrut să vadă pe nici unul. A cerut doar, în numeroasae rânduri, să vină la el Krsta cizmarul. Iar acel Krsta n-avea nimic în afară de credință și bunătate. Și când a venit Krsta, cel aflat pe patul de moarte nu i-a grăit nimic, ci i-a luat doar mâna și i-a ținut-o în tăcere. Iar când venea vreunul dintre prietenii și tovarășii lui puternici, îi făcea semn cu mâna să se îndepărteze.
Întrebi: “Ce înseamnă asta?”
Asta, copilul meu, înseamnă ca omul pe moarte este sincer. Nu vrea să se atingă de el fățărnicia. La despărțirea de această lume, sufletul caută ce este mai bun în această lume. Iar mai bune în această lume sunt credința și mila.
Că mai bună este bunătatea Ta decât viața, spune proorocul. (Ps.63,3)
Într-adevăr, el spunea asta lui Dumnezeu. Însă bunătatea lui Dumnezeu strălucește prin omul bun. Apleacă-te peste patul celui ce stă să moară și pomenește-i numele marilor împărați pamântești, cuceritori, stăpânitori, bogătași, savanți, artiști: nici un răspuns! Acele nume nu-i vor spune nimic. Ele sunt departe de sufletul lui ca un vis uitat.

Când unui asemenea stăpânitor aflat pe moarte i s-a vorbit despre oameni mari, el a spus suspinând: “Nu-mi vorbiți despre cei pe care-i părăsesc, ci despre cei la care plec”.
De asemenea, când unul dintre cnejii ruși era lingușit și pe patul de moarte, a strigat mânios: ”A trecut vremea pentru așa ceva! Acum vorbiți-mi despre cineva mai bun decât mine!”.

Așadar, omul pe moarte este sincer și caută în primul rând flacăra bunătății ca să îl încălzească, să îl lumineze și să îi dea tărie.