Rotocoale de fum încarcă peisajul unei zile... e toamnă gri... e toamnă plouată... și-n aer miroase a scoarță umedă și frunze coapte scăldate in melancolie...
Mă uit pe geam și văd o umbrelă... un pardesiu...un sărut furat sub lumina unui felinar stacojiu... Câte au mai văzut și felinarele și arțarii! Numai ei știu!Iar eu mă desprind din decor, nu pentru a-mi depăși condiția precum un personaj din nu-știu-ce roman...ci pentru că mă înăbuș în atâta "ploaie"... mă uit în jur și nimănui nu pare să-i pese că afară-i toamnă...că cerul plânge și copacii se dezbracă... "Poate e o stare... poate ei știu dar vor să nege", îmi zic...
Și atunci eu nu mai înțeleg: care sunt eu? care ești tu? de ce nu te caut și te astept? de ce te caut și nu te văd?...
"La răsărit de soare noi ne-am întâlnit,
La apus de soare noi ne-am despărțit..."
Și iar se naște o întrebare... obiectivă de data asta: de ce toamna- mai degrabă anotimpul marilor iubiri- este atât de des asociată depresiei?... Poate pentru că "prea multă" iubire devine "bolnăvicioasă"?... dar cine spune când e "prea multă"?... întrebare fără răspuns... cu ecoul în neant...
Cum m-ai putea iubi când tot ce am să-ți dau e doar o slovă chinuită și o frunză coaptă? Cum oare mă iubești cand eu nu sunt niciodată a ta?(ci doar o bucățică lipsă în căutarea marelui O... dar care trebuie să trăiască așa: ca o bucățică lipsă)? Cum de mă iubești și când eu te urăsc?
Poate pe o altă scenă, într-o altă viață, noi doi am fost buni actori... acum rămâne doar decorul... sufleurul a băut Absint și încurcă replicile... iar noi ne privim fâstâciți: "Oare ce căutăm aici?"...
Și PLOAIA cade peste NOI,
CUCERNICI, dar la suflet GOI...
Și ce CUVÂNT ar umple un ABIS
Și-ar impăca un SUFLET TRIST...
"Tinerețea e o enigmă...Bătrânețea e dezlegarea ei..."
Dar la un așa puzzle... nu întrezăresc curând rezolvare... dar ce să-i faci?... A venit toamna plouată, iar mie-mi rămân frunzele coapte...și stropii ce par să graveze ceva în suflet( ce oare?...o altă enigmă...) și TU... undeva... între vis și realitate... pendulând ca un perpetuum mobile, așteptând ca soarele să apună și toamna să se prefacă-n scrum..sau în iarnă...

------------------------------------------------------------
Și toamna s-a prefăcut în scrum și in iarnă... poate prea devreme, căci tu nu ai avut timp să fii, ori ai rămas uitat prin vreo dugheană călduroasă... Poate un vin fiert ți-a zâmbit mai mult, sau poate vreo Madonă de la sânii căreia ai sorbit fericirea te-a fermecat mai mult... și cum atât Bacchus cât și Afrodita și-au dat mâna în acest complot perfid... Hades nu a putut sta deoparte și mi-a venit și mie în ajutor... Începem să ne înțelegem chiar bine: el îmi picură venin în vene... eu îl trăiesc până la ultima zgură... cu toate astea presimt că nici "relatia" asta pe care o trăim nu va dăinui... căci eu m-am resemnat și de data asta... afară fulguie lin si-mi picură pace și înțelepciune in suflet... și-mi pare că-i iarnă senină și calmă cu miros de măr copt scorțișoară... și cozonaci și cetină... și nu-mi mai pasă dacă Zeii mi-s prielnici sau nu... nu-mi mai pasă decât de mine și de fulgul de nea care mi se dezmorțește în palmă... în rest vom rămâne e: tu în lumea ta de cleștar, eu în lumea mea de vise... și cine știe, pe ce scenă... ne vom reîntâlni... mai știi?