Ziua era specială,
aveam o întâlnire importantă,
undeva,
într-un loc emoționant de secret,
cu mine.
M-am sculat cu noaptea-n cap.
Am început să mă schimb,
pe întuneric.

Viitorul era blond, avea strungăreață
și plete lungi, de vino-n-coace.
Dormea, de-o viață, în camera vecină,
plescăind din vise,
scrâșnind din așteptări.
Licărul,
strecurat prin glasvandul dis-de-dimineții,
l-ar fi putut trezi.
Pentru nimic în lume, n-am vrut să se deștepte,
îmi plăcea să-l privesc,
adormit.
Știam că treaz
devenea pământiu, scofâlcit.
Bombănea întruna
că e Prezent.


Am ieșit în hol,
cu împleticiri mătăsoase,
de pisoi, care deschide ochii întâia oară.
Becul a adus neplăcuta constatare:
îmbrăcasem zilele de-a valma,
unele, pe față,
altele, pe dos.


Dar și eu exist,
jumătate, pe față,
jumătate, pe dos.
Orologiul din piept
bătea de multe ori înapoi,
atât de puternic,
că timpul începea să treacă
foarte invers.
De vorbe, nici nu mai zic,
eu le căutam pe față,
iar ele mă găseau
mai mult pe dos.
Până și sughițul
făcea “hâc”
viceversa.

Nu fusese întâmplare,
nici buimăceală,
doar justiție.