drumul acesta este tot ce mi-a rămas
plec și mă întorc de oriunde cu pantofii scofâlciți
broboane de sudoare sapă adânc în carnea și
ochii-mi din ce în ce mai puțini în care de multe ori
nu te mai găsesc prietene printre atâția oameni
care aproape nu mai au loc în oglindă astfel
mă cuprind ei ba chiar mă deposedează și de
cele mai de folos lucruri pe care le prețuiesc

cum m-aș putea supăra când o viață
n-am făcut altceva decât să împart
să rup câte o bucată din ceea ce aveam
și s-o donez cu patimă sau când durerea
mă-ncorona bufon peste regatul mutilaților
să învăț mersul în atele de plumb

până și sufletul meu primise aceeași răsplată
și nu-i ușor credeți-mă să rămâi alături
de cineva în postura de consilier viager
fără răgaz să stai de veghe în trupul
și mintea stăpânului ursit să-l slujești necondiționat
de câte ori l-am necăjit suprasolicitat ignorat
nici nu vreau să-mi amintesc de aceea
n-aș putea să mă supăr dacă însuși oropsitul
mă rabdă și umbra-mi conturează încă

îmi place doar să mă gândesc tot mai des
la dimineața aceea când fumul de frunze arse
agoniza prin grădini după ce moartea dăduse foc prea devreme
pădurii de arini iar scheletul ei cenușiu
rămăsese neîngropat

atunci am plecat cu primul autobuz
să găsim amândoi locul unde să plantăm
alți arini și o casă albă să zidim lângă apă
drumul se deschidea într-o muțenie aspră
îmblânzită târziu de scâncetul cald al unui nou-născut