“Un maestru in arta de a trăi, nu trasează nici o limită clară între muncă si joacă; între efort și odihnă, între mintea și corpul său, între educație și distracție. Cu greu le deosebești între ele. Iși urmează pur si simplu viziunea in tot ceea ce face și îi lasă pe ceilalți să aprecieze dacă el muncește sau se joacă. Lui i se pare întotdeauna că le face pe amandouă.” – Fancois–Rene de Chateaubriand.

Stare de vorbă
As putea schimba titlul, sa-l fac “un maestru in arta de a vorbi”, dar mai am de lucru până devin eu maestru, așa că nu mă încumet. Treaba e că nu am somn, și în loc să mă agit în pat, m-am sculat să scriu, că și așa îmi treceau o mulțime de gânduri prin cap, care mai de care mai nărăvașe.
Data de azi e 4 Decembrie 2005, uite că a scris-o micuțu’ ăsta de laptop, deștept e draguțu' de el. Mă rugam mai devreme, adică lăsam așa să curgă gândurile în mintea mea. Mă intrebam, de fapt îl întrebam pe El, de ce am impresia atunci când mă rog că vorbesc singur. Adică, mi-am adus aminte de fazele alea din filme în care o mulțime de polițiști stau după un geam cu oglindă. Acuzatu' se vede pe el, ceilalți toți îl pot vedea, dar ei nu-i vede pe ei. Așa mă simt și eu câteodată când mă rog. Am impresia că vorbesc cu mine însumi și nu cu Tine. Nu vreau să mă cert, dar chiar astăzi citeam că e bine să-mi exprim sentimentele, să fiu sincer cu tine și să spun exact ce gândesc.
Parcă acum nu mai e ca în pat, acolo curgeau mai liber gândurile, parcă aveam mai multă libertate de mișcare, dar asta evident este doar o iluzie. Aceași libertate o am și aici, și cu aceși claritate îmi pot exprima gândurile, indiferent care sunt ele.
Am observat că atunci când sunt interesat de calitatea scrisului, scrisul își pierde calitatea, ironic, nu? Așa zic și eu. Nu știu exact de ce, poate pentru că urmăresc un scop anume, am un interes oarecare, și atunci nu mai sunt eu însumi, exact așa, fără să am nimic de ascuns, fără să incerc să impresionez pe cineva. Uite chiar acum, parcă totate gandurile alea frumoase pe care le aveam când eram în pat, nu mai sunt, parcă nu le mai pot aduna. Ce să fac?
Mă gândeam acum într-o zi în baie (inspirit de mulțimea filmelor și de ce am citit în Frații Karamazov), cum ar fi un dilog intre mine și Satan. Mi l-am inaginat cum se uită la mine din oglindă, apărut acolo în momentul în care eu ridic privirea. Nu mai știu exact cum mi-am imaginat scenariu, dar știu că am ajuns la discuții teologice; la ce altceva puteam ajunge? Dar e bine zic eu. Măcar așa aflu și eu ce cred.
Mi-ar plăcea, de exemplu, în discuțiile mele cu Tine, să dialogăm, eu să te intreb și tu să-mi răspunzi, așa cum face un părinte cu copilul lui. Dar chestia asta nu se întâmplă. Eu întreb și tot eu răspund. Tu taci. Tu vezi, cunoști, știi exact ce e în sufletul meu, ba chiar ai puterea să-mi vorbești direct dacă vrei, și totuși nu o faci. Rămâi acolo după zid, înconjurat de misterul tău, cu aceași rădbare lungă, cu care îți urmezi planurile. Cel puțin așa cam asta e impresia mea despre Tine. “Omul e așa cum gândește în inima lui”, parcă așa era un proverb, nu? De ce ți’ai schimbat metodele prin care ne vorbești? Doar șoapte, doar insinuări, doar chestii generale, doar Carte pe care trebuie s’o citesc dacă vreau să-ți aud glasul. Și nici ăla direct. Istorie în care ai ascuns învățătură. Și mai zici că nu ești un Misterios. De fapt nu ai spus nici unde că nu ești. Nu știu asta de unde am scos’o, recunosc.Visam mai devreme la casa mea cu mansardă, și te întrebam dacă am voie să visez. Well, e plăcut, dar oare e și benefic? Oare o să am vreodată ceea ce’mi doresc? Evident că da, și apoi ce? Nici nu trebuie să fie și apoi, pentru că așa cum zicea Augustin, sufletul nostru nu-și găseste odihna decât în Tine pentru că am fost creați pentru Tine. Și totuși, stă scris că tu ne dai toate lucrurile ca să ne bucurăm de ele. O mansardă pictată de mine, cu bibliotecă și masă de lucru, și fotolii în care să adorm cu o carte în față în nopțiile târzii, împotmolit în idei. Hai că iară devin poetic. Adevărul e că’mi place. Chiar te rugam, ceva vreme în urmă, ții minte, să mă ajuți să scriu, intr-un mod original, să exprim poate aceleași lucruri, sau altele, într’o manieră în care nu a făcut’o nimeni niciodată până acuma. Cer prea mult? Dacă pe Napoleon l’a onorat cerea acelui tânăr, prin grandoare ei, prin faptul că a recunoscut că poate face ce I se cere, oare de ce să nu cer și eu. Recunosc că sunt sceptic, adică, nu că nu ai putea, asta cred, dacă tu ai făcut lumea și pe mine, si tot ce există vine din mâna ta, cu siguranță poți să îmi dai capacitatea să scriu într’un mod original. Problema mea e dacă vrei. Vrei?
În fine, eu îți cer, iar dacă vrei sau nu, asta rămâne de văzut. E ca și cu înțelepciunea dacă am înțeles eu bine. Nu simți când coboară, ci observi că o ai în momentele în care trebuie să hotărăști. “Du’te cu puterea pe care o ai și izbăvește pe Israel” – și l’a izbăvit. Așa și eu. O să scriu, iar tu îmi vei da idei originale, și minte și cuvinte, pentru că de la tine vin cuvintele. Tu ești maestru.
“Cine n’are vise n’are mai nimic”- nu știu cine a zis’o peasta, da observ că visele mele sunt egoiste și mărunte. Oricum la starea de acum, destul de irealizabile, așa că tot la stadiu de vise rămân. Va veni și momentul în care voi scrie la calculator în odaia mea din mansardă. Sau o să citesc B. ca să-mi vorbești, pentru că se pare că așa ai hotărât tu, să vorbești prin istoria scrisă într’o carte. Cum ziceam deci, să citesc stand în fotoliul meu, savurând o ceașcă de cafea aburindă, sau poate jucând un șah cu un prieten și discutând despre bucuriile mici, mărunte, dar atât de importante ale vieții.
Chiar că sar de la una la alta. Când despre un subiect, când despre altul, și nimic
până la capăt. De, gândurile vin și pleacă. Asta e rugăciunea? Așa vrei tu să stăm de vorbă? Îmi place, ce pot spune, doar că mi’ar plăcea să’mi răspunzi. Când Iov ți’a auzit glasul s-a înfiorat. Oare cer prea mult? Știu că ești ocupat, că nu sunt singurul care vrea să intre în audiență, și că ai multe alte probleme de rezolvat round the world, dar tu nu ești limitat, pe tine nu te depășește numărul mare de locuitori ai planetei noastre. Tu auzi și cunoști gândurile fiecăriua, indiferent dacă le dă glas sau nu. Și atunci, înseamnă că ai altă metode, dar de putut poți dacă vrei. Acum nu știu cum faci, dar știu că nu te dai după mine ca să’mi faci mie pe plac, și mai știu că ești fidel propriilor metode. Mie mi’ar fi plăcut și altfel, recunosc, dar acum nu sunt eu buricul pământului ca să faci cum îmi place mie. Oricum, tu de bună voie ai declarat că mă iubești, că mă vrei cu gelozie pentru tine, pentru că sunt al tău, și nimeni altcineva nu are drept mai mare asupra mea decât tine.
Mă duc să dorm. Tu știu că rămâi treaz, u’r up anyway. Veghează’mi și mie somnul te rog, trimite îngerii tăi, știu că tu ești Rege și ai supuși, iar mâine, în casa în care se cheamă numele tău, fă’mă să-ți aud glasul, așa ca de la Tată la fiu.
Noapte bună!