Plimbări de seară prin parcurile lumii, popas așezat pe o bancă cu ochii spre lac, în care sălciile pletos de frumoase își lasă rod să legene o barcă din lemn de plopi fără soț...

Din ecoul unui colind al singurătății, ce țipă indignarea în față nedreptății...

Am fost aleși să tăcem cand un aproape strigă, urcat pe un dig prăbușit de minciună și nepăsare...

Fericiți să fim că aici, pe agonia, suntem o comunitate, mulți cu puterea rostirii cuvântului,...cu bune, cu rele, dar parcă uniți în a spune și a asculta un vers, un păs, o nostalgie, un cântec, o durere, un zâmbet, o amintire...și mai ales un mesaj...

Ignoranța,...să nu o lăsam să intre pe ușa aceasta deschisă speranței...


«"Moș Crăciun cu plete dalbe a sosit de prin nameți" "Și aduce daruri multe"...

Era prin anii fioroși când celălalt moș, tovarășul gerilă, după ce ne adusese "in dar" infarctul domnului Vuza, răspândea suflarea-i înghețată asupra căminelor noastre. Stăteam toți trei zgribuliți și singuri. Radio Europa Liberă, ascultat în taină, tocmai ne oferea acest colind... cu care prilej aflam pentru prima dată că există un cântec închinat lui Moș Crăciun, fiindcă numele moșului se șoptea pe la colțuri cu mare fereală, ca să nu audă urechile dușmane...

Iar azi stăm doar cei doi care am rămas, e drept că nu zgibuliți, dar la fel de singuri, de fapt chiar mai singuri, pentru că lumea de azi, învrăjbită de răutatea banului, nu mai e unită prin solidaritatea tăcută de atunci.

Stăm și ne întrebăm: unde s-au ascuns schingiuitorii? Cei care ne închideau gazul la calorifere? Cei care ne privau de hrana de toate zilele? Cei care la vremea asta a anului nu lipseau să-mi ceară o probă de text de la mașina de scris? Unde sunt cei care ne intoxicau cu faptele demente ale lui "cel mai" și "cea mai", cei ce ne puneau să tocim la nesfârșit "programul de făurire", cei ce ne răpeau ultima picatură de timp cu învățăturile despre "rolul muncii" de nu ne mai rămânea nici vreme să ne vedem de muncă? Unde s-au ascuns cu toții, cei ce altădată nu mai aveam loc din pricina lor?

E adevărat, nu mai stăm zgribuliți ca atunci, dar mă îngheață gândul că toți aceia sunt încă printre noi. De fapt nu printre noi, ci deasupra noastră, ca armata albă. Cocoțați în palate, ei care altădată nu încetau să ne vorbească cu dispreț despre capitaliștii care exploatează poporul din palatele lor. Din care palate ei acum ne conduc ca și atunci, ne urmăresc toate mișcarile și ne citesc toate gândurile și scrisorile, chiar și asta pe care o scriu acum. Au uitat, sau se fac că au uitat, vorbele unui luptător al neamului cu care nu uitau în acele vremuri să presare toată propaganda lor:

"Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor".

Ei, cei ce altădată urlau din răsputeri împotriva capitalismului, au devenit azi tagma jefuitorilor. Și, cu toată avuția din palatele lor, încă duc dorul și arată pe față cu nerușinare nostalgia dupa acele vremuri. De ce? Pentru că le lipsește ceva de atunci, pe care avuțiile lor furate nu-l pot înlocui: beția aceea de rinocer dezlănțuit știind ca tot poporul asuprit tremură ca varga numai la auzul numelui lor odios, amintind de securea cu care se retează vlăstarele primăverii și ale speranței...» (colind primit de Crăciun de la prietenul Dan Vuza)