agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4078 .



Ochiul nedumerit în fața oglinzii
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cam ]

2007-02-06  |     | 



“Cum să arunc un ochi rotund și absent ca un colac de salvare în bazinul de oglinzi, unde fecioarele lungite în gondola dintre pulpe mușcă un țărm de alabastru chiar din remușcarea mea?” (Ștefan RollOspățul de aur )

Vrăjitorul rău din fantezia pe temă de basm a lui Hans Christian Andersen este posesorul oglinzii în care se reflectă, mult accentuat, urâtul. După ce întreaga omenire a fost trecută și schimonosită prin apele-i înșelătoare, diavolul o urcă la cer râzându-și de Dumnezeu și de îngeri. Blestematul obiect se cutremură puternic și cade pe pământ spărgându-se în mii și mii de cioburi, înmulțind de tot atâtea ori necazurile. Cioburile, mici ca niște firișoare de praf, luate de vânt și duse prin toată lumea, intră în ochii oamenilor, condamnându-i a vedea toate lucrurile strâmbate și a judeca sucit și întortocheat. Se spune că fiecare ciob păstrează întreaga putere a oglinzii și astfel răul generat se multiplică neîncetat. Cioburi de oglindă sunt în inimile oamenilor și inimile lor transformate în bulgări de gheață sunt.

Oglinda, acest obiect artificial, copie a unor modele din natură, nu-l fascinează doar pe om. Animalul se trage și el speriat un pas înapoi când vede o ființă privindu-l din adâncul lacului; sau când aceasta îl mușcă de bot, atunci când vrea să bea apă. Oglinda nu reflectă doar imagini și detalii formale. Forțe și energii malefice se ciocnesc de luciul ei, omorând pe loc Basiliscul cu privirea-i ucigătoare, deochind pe cel ce deoache, transformând în strigoi mortul – întorcându-i sufletul în trup, răspunzând cu dragoste malefică îndrăgostitului de propria imagine (Andrei OișteanuCutia cu bătrâni). Celui ce nu-și caută propriul chip, oglinda îi poate oferi imagini înghițite de-a lungul a zeci și sute de ani, cadavre conservate în adâncurile ei, precum bătrânului arhivar Despina. Fascinația oglinzii, formolul nostru de fiecare zi, constă în puterea de a suprima timpul odată cu granița dintre moarte și viață.

Oglinda primordială a diavolului poate fi privită ca o așezare în formulă a conflictului dintre bine și rău. În cartea sacră atribuită profetului Zarathustra, zeul Ahura Mazda creează o lume din nimic, o lume în care domnește viața. Dimpotrivă, personificare a răului, Angra Mainyu dă naștere alteia în care stăpână e moartea, în care există doar două luni de vară și zece de iarnă. Iată un tărâm propice pentru Crăiasa Zăpezii, frumoasa fără inimă. Zarathustra susține că frigul este începutul tuturor relelor.

Să fie oare oglinda sâmburele îndoielii, al lipsei de credință în semeni și în noi înșine extinsă până la lipsa de credință într-un principiu al binelui? Oglinda strămutată în ochi și în inimi determină o percepție lipsită de obiectivitate. Pentru că, dacă într-o zi ne vedem frumoși, omenirea întreagă devine frumoasă și bună. Imediat însă ce suntem nemulțumiți de chipul nostru, tot ce era ieri frumos devine urât, iar noi ne metamorfozăm subit în niște mofturoși și sceptici, ne prăvălim în lașitatea cauzată de răutate, răutatea fiind generată, așa cum spuneam, de insatisfacție. Astfel, preocuparea nu ne va fi alta decât a observa și a judeca tot ceea ce este mai urât decât noi înșine. Tot ceea ce trece mai întâi prin oglinda exterioară deformează reflexia celei interioare, rațiunea primind, în consecință, o imagine deformată a realității. Această imagine ne privează de constanță și ne saturează cu subiectivism până la o totală confuzie. S-ar putea ca cioburile de oglindă din ochi și din inimi să ne lipsească de continuitatea în sentimente și gândire, deci să se opună evoluției noastre. Ne învârtim într-un cerc închis. Rătăcim în lume ca într-o cameră cu oglinzi din care nu putem ieși neputând desluși calea de imaginea ei.

Când oglinda fermecată i-a adus la cunoștință reginei că Albă ca Zăpada o întrece în frumusețe, a poruncit imediat uciderea ei. Tot astfel ne desființăm pe noi înșine și unii pe alții. Rareori se întâmplă ca o persoană, nemulțumită de înfățișarea sa, să nu se răzbune pe ceilalți într-un mod sau altul, cu mijloacele care îi stau la îndemână, conștient sau inconștient. Oare câți dintre noi realizează că a clasifica oamenii în urâți și frumoși poate avea implicații atât de grave, că ar putea duce la sluțirea noastră definitivă? Tehnica din ce în ce mai elaborată de înfrumusețare este costisitoare nu doar din punct de vedere material ci și din punct de vedere al timpului care trebuie investit. Ea ne detașează oarecum aspectul exterior de ceea ce suntem în realitate, atribuindu-i un soi de independență stranie. Propria imagine contrafăcută ne preschimbă în niște teatrali, în niște măscărici plini de prețiozitate. Căutăm astfel, privindu-ne în oglindă, momentul definitivării acestui proces de înfrumusețare, dar din păcate el nu se va sfârși niciodată. Căutăm oare în oglindă acea parte abandonată din noi? Cu singuranță însă, suntem niște nostalgici după întregire.

În vremurile de demult, când nu era nici cer și nici pământ, prin bezna cea adâncă rătăceau chipuri fără formă. Din haos au apărut doi zei care au creat cerul și pământul, și atunci, pricipiul feminin, yin, s-a despărțit de cel masculin, yang. “Din substanța tulbure au luat ființă animalele, iar din cea pură-omul” (V. KernbachMiturile esențiale). Ne putem juca la nesfârșit cu aceste noțiuni în căutare de adevăr. Putem fi de acord că în fiecare din noi yin-ul este în luptă cu yang-ul, animalul cu omul, lumina cu întunericul, sufletul nemuritor cu trupul sortit pieirii, aspectul exterior cu conținutul interior. De ce nu ne-am asocia sufletul cu conținutul oului primordial, iar înfățișarea cu coaja acestuia? De ce nu am încerca să pătrundem dincolo de această crustă protectoare a semenului, de ce nu ne-am elibera de ea noi înșine? Astfel am putea ieși din haos, din confuzie, pășind pe pământul cel cu țărmuri largi, temei de nădejde veșnicei împărtășiri a tuturor ființelor, de mână cu Amorul, cel mai frumos dintre zeii nemuritori, cel care frânge mădularele și care îmblânzește inima și vrerea înțeleaptă în pieptul oricărui zeu ca și al oricărui om? Eliberându-ne de tirania oglinzii, am putea face un pas important în acest sens.

Sunt foarte multe superstiții în credința populară românească, și nu numai, legate de semnificația și rolul oglinzii în destinul oamenilor. Ne putem întreba, pe bună dreptate, ce anume a generat aceste superstiții.

Spargerea unei oglinzi este un lucru îngrozitor pentru că șapte ani de nenorociri se vor abate asupra făptașului. Aceasta derivă probabil din credința strămoșească în sălășluirea sufletului în oglindă. Odată spartă și sufletul este distrus iar omul va fi condamnat la o moarte timpurie și blestemat cu iadul. Există totuși metode de a evita consecințele catastrofale ale spargerii unei oglinzi. Trebuie culese cu grijă toate cioburile și aruncate într-un râu. Doar așa ghinionul va fi spălat. Este posibil ca superstițiile legate de spargerea oglinzii să fie datorate faptului că, în stadiul de început al producerii oglinzilor, ele erau atât de scumpe încât cel care spărgea una trebuia să slujească drept servitor timp de 7 ani proprietarului, fiindcă puțini erau cei care își puteau permite înlocuirea.

Arta prezicerii în oglindă, catoptromancia, datează dinaintea fabricării oglinzilor, de pe vremurile când omul își descoperise chipul în apă. La români datează de pe vremea dacilor, oglinzile din acea vreme purtând inscripții magice care confirmă acest fapt.
Ghicitul în oglindă se practică mai ales în anumite perioade ale anului, cum ar fi în preajma Crăciunului, Anului Nou și Bobotezei, la Sfântul Gheorghe, de Sânziene și Sfântul Andrei. Se spune că dacă o fată nemăritată ia lumânarea de cununie a unei femei căsătorite și o oglindă și se duce la miezul nopții la fântână sau la râu, întorcând oglinda spre apă îl vede pe cel ce i-a fost sortit. O altă variantă este aceea în care fata nemăritată așează față în față două oglinzi cu patru lumânări aprinse între ele, două de-o parte și două de alta, se așează în spatele unei oglinzi și privește fix, printre lumânări, în cealaltă, fără a clipi. Superstiția spune că fata trebuie să fie singură în casă și dezbrăcată, iar atunci sortitul și tot ce avea să i se întâmple până la finele anului i se arată limpede în oglindă. Oglinda este prietena fidelă a tinerei necăsătorite. Durata timpului petrecut în fața oglinzii trădează doza de narcisism ascunsă în fiecare dintre noi.

Uite ce bujor de fată-
Stai să te sărut o dată!
Tu mă poți, oglindă, spune!
Ei, tu doară nu te-i pune
Să mă spui! Tu ai, surată,
Gânduri bune.
(George CoșbucLa oglindă)

Oglinzile pot ucide. Unele dosare deținute de poliție certifică existența unor oglinzi care provoacă hemoragii cerebrale dacă sunt privite. A fost descoperită o oglindă purtând inscripția Louis Arpo 1743 pe ramă, care a omorât 38 de persoane în decursul existenței sale. Aceste lucruri, povestite la finele secolului rațiunii, pot ridica un semn de întrebare. Un timp s-a crezut că oglinda în cauză reflectă razele luminoase într-un mod aparte, apoi s-a bănuit că influența nefastă este cauzată de energia negativă acumulată la suprafața acesteia de-a lungul secolelor. Nu există o părere unanimă referitoare la oglinda cu tristă faimă, însă tentativele de explicare a deceselor legate de aceasta continuă.

O altă credință populară este că oglinda reprezintă o fereastră spre “lumea cealaltă“. O alta, aceea că oglinzile au memorie. În Evul Mediu opinia generală era că oglinda acționează asemenea unui magnet: emanațiile toxice din ambianță sunt atrase și conservate pe suprafața acesteia. Unii cercetători folosesc această “proprietate” de înmagazinare cu energii negative a oglinzilor pentru a explica superstiția conform căreia persoanele cu indispoziții nu trebuie să se privească în oglindă. Substanțele vătămătoare pe care un bolnav le emană prin expirație sunt absorbite de suportul oglinzii, pentru ca apoi să se evapore, punând în pericol sănătatea celor care inhalează aerul viciat. Se pare că ipoteza oglinzii purtătoare de “memorie” nu ar fi cu totul absurdă. O oglindă aflată într-o casă locuită este martora tuturor evenimentelor care se derulează în apropierea ei. Oglinda reflectă drame, acte secrete, taine de nimeni știute, reflectă frumosul și urâtul. Uneori, oamenii își doresc o oglindă care să le poată arăta scene din trecut, la care aceasta a “asistat”. Alteori, ei își doresc o oglindă care să le poată prezice viitorul. Așadar, nu este exclus ca oglinzile să fie capabile să își “amintească”. Nu este vorba de imagini vizuale ci de “memorarea” unor caracteristici aparte, aparținând proprietarilor lor. De fapt, toate obiectele au o memorie secretă, purtând “amprente” din caracterul celor care le-au deținut. Atârnarea pe peretele unei camere a unei oglinzi vechi este o acțiune oarecum riscantă. O oglindă veche, cu un trecut întunecat, generează adesea coșmaruri, evocări spontane de amintiri stranii, angoase inexplicabile. Oglinzile “înregistrează“ stările sufletești, trăirile unui om, păstrează informații dar nu-și “reamintesc” imaginile, ci semnificația lor. Aceste semnificații pot afecta psihicul noului proprietar. “Oglinda poate reda informațiile stocate anterior. Această re-emitere a informațiilor poate afecta sănătatea oamenilor aflați în proximitate, în special a celor cu o sensibilitate sporită.”

Carnea se prăvălește nemairămânând decât memoria la suprafața evenimentelor, ca o undă gâtuind nuferii (Ștefan RollOspățul de aur)

Psihologii nu resping întru totul catoptromancia. Ei apreciază puterea de excitație a suprafețelor strălucitoare, care fac să apară, sub formă de viziuni, intuițiile și presentimentele pe care le ascunde subconștientul. Totuși, în cartea Oglinzi literare, A. Vulis afirmă că oglinda există pururea în prezent, fără trecut și fără viitor. Oglinda este încarnarea amneziei. Este clipa fugară care dispare deîndată ce a fost reflectată.

Se mai spune că oglinzile trebuie acoperite când cineva moare, pentru că sufletul mortului intră și continuă să locuiască în oglindă. Cel ce se uită în oglindă cât timp cadavrul se află în casă va fi următorul care va pieri. Nu e bine să se stea în fața oglinzii pe întuneric. Dacă într-o cameră se află 13 persoane, cel care stă în partea opusă oglinzii va muri. De asemenea, aduce ghinion privirea propriului chip în oglindă la lumina lumânărilor. Oglinzile trebuie acoperite în timpul furtunilor pentru că atrag fulgerele. E semn de ghinion să primești în dar o oglindă.

Oare atunci când ochiul fixează oglinda, nu vede el mai mult decât o simplă imagine? Oglinda este fereastra spre lumea cealaltă și, în egală măsură, o fereastră înspre interior. A căuta în oglindă nu înseamnă oare a căuta satisfacerea nevoii de frumos? Căutăm oare un răspuns singurătății noastre, un răspuns la tăcerile nejustificate? Nici o frumusețe, fie reală sau alcătuită doar în imaginație nu rămâne fără urmări. Frumusețea exală influență, ea luminează sau întunecă, leagă sau dezleagă, exaltă sau neliniștește (Marcel Sendrail). Cercetând oglinda nu căutăm oare să depășim aceste dualități care ne macină necontenit, frumos-urât, bine-rău, pentru a ne împăca din nou cu noi înșine și a ne acorda pulsul inimii la pulsul universului?
Oare teama în fața oglinzii nu este ea una ancestrală, descrisă de M.Sendrail astfel: Pe neașteptate, un prieten ne face semn din mulțimea morților. Aventura poate să i se întâmple, într-o bună zi, oricăruia dintre noi: să întâlnim, așadar, o figură asemănătoare până la identitate cu a noastră (ca și cum ne-am surprinde imaginea într-o oglindă) pe zidul unui mormânt din Etruria sau printre aleșii ori damnații de pe o frescă de la Pisa sau Orvieto.
Încercăm să ne regăsim în oglindă sufletul, ori măcar niște semne distincte ale acestuia? Nu putem avea pretenția că vom cunoaște perfect formele omenești fără a preciza concordanțele cu armoniile ascunse în tăcerea lucrurilor, sau supunerea lor la ciclurile și anotimpurile universului. (Marcel SendrailÎnțelepciunea formelor)


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!