Din nou, e evident pentru persoana în cauză faptul că are rost să trăiesc. Cred că a trăi este arta de a desena fără radieră, și cum dintotdeauna am știut că-mi lipsește emisfera cerebrală responsabilă cu arta plastică... oare iar ajungem într-o stare ce transcende realul crezând numai în nemurire și în fericirea de moment? de ce nu se unesc cele două? sau ... de ce a avut loc Marea Schismă din 1054? A fost punctul de bifurcație a multor elemente... arta și știința, materialul și spiritualul, statul și biserica. Suntem înconjurați de bifurcații... unele chiar devenind permanent bifide. Nu putem să articulăm o frază fără un cuvânt urât. Nu putem să încurajăm un om, dar putem să-l distrugem încet și sigur. De ce oare? Din prisosul inimii vorbește gura... și deși din punct de vedere anatomic cele două sunt legate numai prin sistemul veno-capilaro-arterial, în practică lucrurile stau ... mult altfel. Succesul în viață nu-l împarți. Sentimentele nu le împarți. Le împărtășești, dar dex-ul exprimă diferența. Mă uit în jur din nou cu teama de a nu descoperi ceva nou și rău în mine. Nu mai pot să-mi pun problema cine sunt... pentru că am trecut de cei 3 ani de groază. Acum am 5. Și de atunci încerc să ies ca o muscă plină de viață din plasa unui păianjen care are capacitatea de a fi tot timpul la lucru. Sunt conștient că mai e puțin timp până mă va prinde. Însă pot să fac ceva? Poate că nu merit să zbor și să ies din această plasă. Poate că mi-e sortit de Moira să mor astfel. Poate că păianjenul care e neobosit nu dorește decât să avem o simplă discuție. Însă a reușit să mă convingă deja că-s slab. A reușit să-mi imprime pe scoarța cerebrală faptul că nimeni nu mă iubește, că totul în jur e efemer, ca teoria relativității se aplică chiar și în adevărurile fundamentale ale vieții, că bifurcarea este esențială...însă... vreau să sper mai mult!!!!
Cred că mâine va fi o zi în care pot să sper din nou. Cred în minunea care o săvârșește iubirea. Cred că pot să mă desprind din acea plasă dacă chem în ajutor o Mână divina. Pentru că firul de păianjen e mai rezistent decât oțelul... însă dacă reușește să-ți prindă inima atunci e infinit mai puternic. Și nu vorbesc de arcul aortic sau orice impresiune de pe suprafața ei, ci de ceea ce se ascunde înăuntru. Un suflet...care nici măcar n-are greutate proprie. De fapt... se poate spune că nici nu există, pentru că nu-l vedem. Și pentru că nimeni n-a demonstrat că poate exista. Oare mâine o să fie mai frumos ca azi?