După ce am m-am ridicat încet din pat, sa n-o trezesc, să o acopăr, focul dintre noi se stinsese și n-am vrut să îi fie frig. Dar eu nu știam ca ei nu îi va fi fost frig, energia consumată în cursul nopții de amor i-a oferit un fel de vitalitate misterioasă, lucru pe care aveam să îl învăț mai târziu. (La momentul respectiv eram doar un ucenic, umil, în dorința de a învăța tainile ascunse ale vieții)
Picioarele-i albe, de fildeș, în lumina aceea confuză a dimineții păreau a fi ale unei ființe venită din altă lume, ce a cazut întamplător în brațele mele. Să îi contemplez frumusețea și să mă îmbăt cu ea, asemeni unui Bachus însetat de FRUMOS ori un sculptor tenace care, după finalizarea operei sale, o devorează cu privirea milimetru cu milimetru, negăsindu-i nici un defect.
Ce minunat miros picioarele ei; am apucat-o de gamba sa fermă, încercand să redescopăr acele remineșcențe de iz pe care le-am remarcat în prima zi, atunci când a devenit a mea. (Atunci când mi s-a dăruit necondiționat, vrând vadă dacă recunoaște iubirea în măiestria cu care fac dragoste - și cred că găsit-o, așa mi-a lăsat impresia întotdeauna.) Acei stropi invizibili de lumină diafană, pe care doar cu ochii inchiși o poți vedea, esența aceea profundă de parfum aromat, pe care ai impresia ca l-ai mai simțit cândva dar, pe care, doar ea îl are...nu l-am mai putut simți și am regretat. (Acea amintire m-a bântuit luni în șir) Daca aș fi putut da timpul înapoi, să îl simt iarăși în nări, invadandu-mi cu tăria lui tot corpul. Apoi, am gustat-o. Tot cu ochii închiși...un gust ce nu seamănă cu nimic altceva, gustul unei femei tinere, pasională, care iubește și viceversa. Ca și cum ar fi făcut un pact tacit cu primăvara, astfel că în fiecare zi de la începutul lunii martie, ea nu ar îmbătrani cu încă un an ci și-ar păstra aceiasi varstă, gratie bunătătii și simplitătii ce razbate din ea ca mireasma unei orhidee, încântând și adormind simțurile. Am facut o obsesie în a o contempla, de a mă înfrupta lacom din tot ce-i al ei, fără să-mi pese măcar, fără să îi cer voie, ca un hoț de diamante.
Doarme frumos, liniștită ca un nou-născut ce respiră de-abia prima gură de aer. Din când în când își rotește pupilele sub pleoape, pesemne că visează ceva. Sau nu, poate e doar un gest reflex. Aș putea sta așa ore în șir, să uit de mine. Să mă adâncesc cu acestă ființă minunată în somn, în același somn.
Părul blond îi cade pe pernă în șuvite dezordonate, făcandu-mă să-mi ies din minți. Un război nevos mocnește în mine. Simpla mea contemplare a atins cote incomensurabile. Febril, continui să o privesc. Am lasat-o pe jumătate dezgolită. Pozitia sa nefirească mă sperie de-a dreptul cateodată; pare asa de cufundată în somn și de obosită, încat îmi pare că nici nu respiră, pare adâncită în somnul celor duși. Tresar ușor și îmi apropri obrazul de nasul ei, să-i aud respirația de pisică blondă ce toarce ușor. Oare ce-o visa? Sau femeile frumoase nu visează? Visele sunt, poate, doar o proiecție creierelor femeilor urâte în timpul somnului, care primesc astfel o compensație nocturnă.
Ioana mea nu visează, femeile frumoase nu au vise.