Alteritate pe piața cărții



Titlul Revanșe ale alterității îmbină culoarul destituirilor ființei din funcția lui „unu”, cu pasagerul succes al generațiilor în tentativa de recucerire a privilegiului, totuși cu eforturi din mai multe direcții: religie, artă, mecanică, astronomie etc.
Ideologia nu reprezintă numai un individ, dar acționează din impulsurile indivizibilului. Cu toate acestea, ideologia a fixat, până la un nivel greu recuperabil, distanța de paradisul terestru inițial.
Noua carte a lui Dulvac, Revanșe ale alterității, conține în substrat, dubla stare a modelului: de rezistență față de replica, deseori din revanșă, a discipolului, deși replica uneori e paraverbală, iar în acest caz, potrivită ar fi, poate, o atitudine de autoritate incisivă, și de împlinire față de propriu-i scop, de a se fi determinat ca model prin absorbția, cu efect recreativ, a surselor și resurselor care i-au dat perspectivele devenirii.
În studii ca „Modelul obosit”, pare îndreptățită încercarea omului de a-și „configura propriul său chip după rigorile, constrângerile, ritualitatea modelului”. Un chip interior, care-ți poate salva ființa, în partea ei de bine, în eterul de sub manevre demiurgice, și, evident, paradisul reține imaginea siluetei noastre întregi, prin aplicarea, la vreun punct energetic recreator, a ceea ce descinde din tangențialitatea iminentă între timpul subiectiv, cu fazele prefacerilor fizice, și categoria temporală obiectivă, în virtutea consecuției material / imaterial, „anima”.
Atragerea modelului Iisus și a influenței acestuia, într-un sistem lingvistic revigorat, nu are cauză în „oboseala modelului”, ci, mai degrabă, în nevoia de modernizare a formulării pildelor, mesajul fiind același.
Problema destinului e abordată în spirit creștin. Datele vieții nu sunt prestabilite, ci intervin în conformitate cu aspirațiile și înclinațiile noastre sau chiar după felul faptelor noastre în ani, dar precumpănitor în momente-cheie: „destinul este astfel, nu dat, ci accesat și construit prin act ritual”. Gesturile rituale refac zonele erodate de o aparentă uitare a dependenței atavice de zeu.
Actualitatea lui Caragiale e reconsiderată dinspre potențialitatea evenimentelor, dinspre acea latură pe care întâmplările o întredeschid, dar nu o rezolvă. Unghiul de vedere este nou. Autorul găsește o justficare a expresiei „care face carieră a lui Caragiale, să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”, în egocentrismul „ce face ravagii la nivelul de conștiință națională a unui popor”. Și adaugă: „fiecare vrea să se schimbe totul, până la el, un fel de suveranitate acceptată și clamată (primesc!) a individualității”.
Apariția lui Caragiale este explicată prin tendința de a nu ne implica în evenimente dinspre voința de regularizare a lor, ci de a le lăsa să decurgă de la sine.
Alt subiect interesant e despre Brâncuși. În maniera filosofilor sofiști, Dulvac ridică probleme, ca în agora, ca să aibă oportunitatea declarată de a le aborda și rezolva, și, în dezbatere, enunță două trăsături de bază ale artei lui Brâncuși: „resorbția detaliului și esențializarea expresiei”, dar și traduce în viziuni explicite, „dilema limbajului brâncușian” care ar fi „cum să exprimi pe cel ce n-are chip, fără să-i trădezi non-expresivitatea înnăscută, cum să afirmi deci un atribut când numele acestuia este chiar absența atributului”. De exemplu, „domnișoara Pogany rămâne într-o poziție oarecum rezervată: ea își păstrează în continuare aerul inexpugnabil și enigmatic, ochii întorși înăuntru care refuză orice contact cu lumea dinafară par că nu s-au deschis, că nu ne-au acceptat…”; sau „coloana: un drum în bronz, care pare că țâșnește din arătura locului, proiectându-se pe cerul acelui loc (singurul autorizat, căci nu toate cerurile sunt la fel, ci o reflecție a pământului). Un semn durabil de conciliere a eternei gâlceve a contrariilor”; „și în portalul inițiatic al Porții sărutului se regăsesc semisferele metafizice ale sărutului dintre chip și modeluil său” ș.a.
Capitolul „Despre crime hermeneutice ale criticii literare” trebuie să fie foarte plăcut autorului și, aș completa, fără vreo impresie că m-aș înșela, oricui artist. Se reclamă aspecte reprehensibile, mai precis, acele aspecte survenite din asumarea în exercițiu, de către critica literară, a unor instanțe improprii: „Critica a găsit curajul să afirme ceea ce n-a îndrăznit filosofia: un subiectivism creator, impunându-se cu colosală îndrăzneală ca un adevărat Dumnezeu. Instalându-se cu dezarmant aplomb în juriu, ea se comportă ca un veritabil stăpân divin, dispunând un control aproape discreționar al valorii, căci, nu-i așa, făcând-o vizibilă, îi dă viață. Din această poziție de monopol asupra expresiei, doamna Critică își poate permite libertăți și capricii ca și cum arta dobândește certificat de naștere doar prin bunăvoința ei.”
În Revanșe ale alterității, Horia Dulvac schimbă tipicul aportului propriu, de interpret al unor probleme, în măsura controlată a determinării lor, cu acela de cronicar, cu disponibilitate la risc, al previziunii familiar-filosofice a cititorilor săi, în chestiuni comune, și nu numai, deservindu-le relația de empatie cu personajele literare sau cu diverși autori, prin texte cu tentă dialectică.
Horia Dulvac nu rămâne dator publicului său; se deplasează în orice direcție a subiectelor, tratând proximitatea destinației, de sub auspicii ale poftei de lucru.



Dan Ionescu
(cronica aparuta in revista "Scrisul Romanesc")ț