O carte a cetății


Titlul Discursuri și părți amintește de Dialogurile lui Platon, dar și de cartea lui Cicero, Despre supremul bine și despre supremul rău.
Horia Dulvac propune o carte despre putere, dar din perspectiva esteticului.
Tipul de discurs vehiculează noțiuni precum “rațiune”, “act”, “atitudine”, iar aceste noțiuni sunt discutate în relație cu efectele pe care le-au determinat în diverse planuri. Unele concepte sunt numai intermediare între cauză și efect. În această secundă situație, felul în care ele pot prelua, prin componentele din definiție, tensiunea a orice e tangențial și se răsfrânge unitar asupra capacității de tranzitivitate a înseși conceptelor, capacitate manifestată îndeosebi asupra “obiectului“ ființă, duce la nou prilej de comentariu, evident, în altă perspectivă. Discursuri și părți devine o carte dinamică, în sensul de a se genera și regenera de la o pagină la alta, cu dimensiuni suplimentare, implicite celor prezentate distinct.
În capitolul “Înlocuiri, vinovății, ideologii”, autorul realizează o antiteză între spiritul uman, cu majoritatea formelor lui de rezidență -“ambiție”, “angoasă“, “disponibilitate” pentru a învăța, în special din regulile sistemelor sociale,”atitudine” etc., și timp, nu înainte de a insinua ceva din dialectica prezentei antinomii. Deși demersul pare kantian, totuși trebuie să menționăm că Horia Dulvac nu-și debitează discursurile încă de la semantica, strict contextuală, a termenilor, așa cum a procedat filosoful german.
Funcția, deși în descendența sursei, în cazul de față, ideologia în consecuția rațiunii, are primordialitate în confruntarea cu deplinul real, întrucât funcția investighează posibilitățile și variantele de ripostă ale adversarului deținător de putere, creând, o dată cu expansiunea spre cercetare, și o stratagemă de ingerință.
Ideologia e un factor cu potențial de influență a elementelor externe, pentru deservirea a ceea ce omul trăiește dinainte de raționament, eventual în resorturile greu identificabile ale voinței: “cheia explicării paradoxalului statut pe care îl dobândește ideologia, modul straniu în care își anexează realul și aparenta reușită istorică a acestui demers, își au originea în arhetipalitatea actului, acel elementar pas prin care omul se distanțează de creatorul său, pentru a deveni exprimabil”.
Sensurile pe care ni le furnizează reflecțiile estetului Dulvac asupra momentelor structurale din istoria omenirii, sunt noi. Față de preceptele biblice, cu care se află deprins, autorul sesizează alte mobiluri plauzibile care au modificat mult, dar nu ireparabil, tipul de comunicare directă între Dumnezeu și om. Modelul credinței lui Isus e un exemplu de reînviere întru dialog cu divinitatea.
În studiul “Forme și paricid”, autorul opune puterii, care e și sursă a trufiei, “artisticul”, o categorie estetică prin care ne recuperăm, fie numai pentru scurt timp, umanitatea: “chiar dacă opune puterii manifeste altceva - o forță a esteticului, ridicol de ineficientă în planul acțiunii- expresia e singurul adversar real al ideologicului, acționând într-un teren al posibilului, adică locul de unde prezentul nu mai poate fi controlat și nici cumpărat.”
Alte capitole au următoarele titluri și subtitluri: “Identitate și alienare. Abuzurile generalului”, “Ratarea, prima natură“, “Metropola Isarlâk. Responsabilitate și excepție”, “Agresiuni egalitariste. Revanșe ale alterității” etc.
În carte regăsim termeni din filosofia greacă: “hedone”, “enthousiasmos”, “psyche”. Prin intermediul acestora, se reiau, de pe alte postulate, viziuni extrem de neașteptate, cum ar fi, de pildă, posesia noastră, din interiorul nostru, de către zei. În schimb, responsabilitatea asupra gesturilor și acțiunilor proprii, o avem noi: “Așadar zeii nu sunt vinovați pentru că nu se simt ca atare. Ei se află în postura de a-responsabilitate în mod firesc, așa cum (…) gravitația așează obiectele în situația unei cât mai reduse atracții grație masei lor.”
Puterea e tratată în toate laturile de interes gnoseologic.
Textele lui Horia Dulvac sunt bine calculate. De asemenea, bibliografia la care apelează e impresionantă.
Dacă ar fi să concluzionăm cumva, am spune că, la originea volumului de față, constituit și din eseuri publicate în diferite reviste, se află marea umanitate a lui Horia Dulvac, un scriitor original și de vocație.



Dan Ionescu

(Cronica aparuta in revista Scrisul Romanesc, nr. 11 - 12/2005)