Bunica a fost prima persoană care mi-a confirmat că este de ajuns folosirea celor două gropițe din obrajii mei și a strungăreței pentru a cuceri inima bărbatului(ților, de la mine zicere) pe care-l(i) voi iubi. Anii aceia în care, roșie în obraji, bine înfiptă în picioarele cu genunchii întotdeauna loviți și însîngerați, cu buclele care nu stăteau niciodată la locul lor, bucle pe care le-aș fi vrut scurte, însă tata era cel care îmi reteza vîrfurile cu zgîrcenie o dată la cîteva luni, anii aceea au trecut și mirată mă uit cum degetele mele apasă tastatura tot mai des scriind despre amintirile mele din copilărie. (Apropos, toți bărbații din viața mea au cerut să nu-mi tai părul și l-am tăiat deîndată, ca să le-arăt eu lor! ce-o fi cu această atitudine a mea?)
Desigur că oricîți ani ar trece peste noi, vom păstra ca reguli universale ce am învățat de la bunici ori în copilărie. Desigur că am crezut ani de-a rîndul că am niște dinți perfecți și am “muncit” așa cum mi s-a spus că “trebuie”. Acum șapte ani însă am aflat că am un defect. Oooo, mai multe, însă și unul unul fizic, la dinți. Bineînțeles că persoana care îmi spunea acest lucru nu știa cum să-mi explice mai elegant că un om de afaceri trebuie să aibă o dantură perfectă, aceasta face parte din cartea sa de vizită. Bineînțeles că lumea în care trăiam îmi spunea altceva decît lumea în care vroiam să intru. Am amînat corectarea ani de zile. Dar iata-mă acum la jumătatea drumului. Adică la jumătatea strungăreței. Dacă vorbești cu mine nu vei vedea că dinții mei sunt “în tratament”. Totul este invizibil. Trăiesc normal, vorbesc normal, mănînc normal. La fiecare două săptămîni însă înlocuiesc proteza din plastic (invisalign) veche cu una nouă care mai reduce distanța cu o mică distanță. Și doare îngrozitor, dar ce nu facem noi femeile ca să fim o idee mai frumoase, ori să credem asta? În august nu voi mai avea strungăreață. Desigur că voi avea o carte de vizită frumoasă, un zîmbet cu dinți pefecți. Dar ce ar fi spus bunica oare? Că am renunțat de bunăvoie dar silită de standardele ... Cui? Poate mi-ar arunca supărată “fă-ți și un feislift și scoate-ți gropile și atunci o să arăți ca o stafie... “ Ce i-aș fi răspuns? “Încă nu bunico, încă nu...” apoi aș fi rîs din toată inima, pentru că aș fi deja hotărît că frumusețea mea nu izvorăște de pe chip, ci de dincolo.
Va urma