Amplitudo nominis


Fănuș Băileșteanu oferă monografia Nihil sine deo sau Cruciada literară a ecumenistului Constantin Virgil Gheorghiu.
Titlul pune în joncțiune vocația de scriitor a lui C. V. Gheorghiu, cu ferma-i carieră preoțească.
Părtinirea în scriitură, pe filon patriotic, în exil, necesar moderabilă, a fost preîntâmpinată, din interior, de către Gheorghiu, cu atitudinea cumva stoică pe care o reclamă demersurile în credință –mă refer în special la ritualul rugăciunii, iar extern, sub influența unui agent material și pasiv, odăjdiile. N-am omis sintagma oximoronică „agent pasiv”; am dezmințit astfel tendințele noastre curente de a dezavua, fără sau cu voință, esența, din cauza unui atribut al aparenței, în cazul de față, „pașnică”, a cărui semantică ar exclude, și reconsiderăm cu atu social, deși alienabil, metonimia, polii de vehemență ai unei personalități.
Cartea, de structură savantă, determină lectură agreabilă, atât cititorilor de poezie, prin redarea unor porțiuni din lirica de tinerețe, în diverse contexte ilustrative și de prestabilire a motivelor literare, cât și lectorilor de roman.
Un capitol e despre Ora 25, roman al cărui titlu semnifică necesarul de extensiune temporală, după care dreptatea, în expresia rigorilor specifice, reface, prin aptitudini concesive, destinul lui Johann Moritz. Ora 25, oră de rezervă, în care să parvină tardiv ipoteze de eșec, pentru a nu se mai afecta condiția eroului, sau, dimpotrivă, suferințele din periplu să fie convertite, prin funcțiile justiției imanente, în recuperări de viață familială. Cartea „a cunoscut nu numai o fabuloasă traducere în mai toate limbile de cultură și nu numai apariții spectaculoase în mai toate țările lumii, dar și un imens volum de exegeze critice”. Existențialismul ei absurd, „în deplină sincronie cu gândirea filosofică și literar-artistică din Franța”, a asigurat succesul.
Faptul probabil al resemnării, stare pe care o generează mitul mioritic, deși în locul lui se afirmă despre linia dacică sau despre „blajina credință ortodoxă” și „humor”, conchide o tranziție de la inferența aventurii, în replică la expectativa sofistă, la consimțământul precar asupra sedentarismului minor, numit „familie”. Această tranziție nu s-ar mai susține în contemporaneitate, nici dinspre monologul pe care l-ar implica simpla trăire a rezistenței la restituirea funestă de vicii, din partea unui colegiu de instanțe, nici dinspre decalogul încă atestabil sub spectrul cotidian al vieții citadine.
Cu avântul exemplificării credinței noi, prin acțiunea unor personaje, și cu proprietatea a ceea ce consimte mitul, a fost scris romanul Perahim, „poate cel mai mic roman ca dimensiuni, dar și cel mai dens ca idei, din prodigioasa activitate editorială a scriitorului, publicat de Constantin Virgil Gheorghiu, la Paris, în limba franceză […], în 1961. Era ultima carte scrisă de prozator în limba română, ca un fel de Testament”.
Perahim e o carte de reclasificare sub reflector a dedublărilor pe care protagonistul le-a trăit, în dreptul fiecărei vârste, până la interogatoriul pe care i-l face comisarul Catran. El își reabilitează formal rolurile, derivate din tendințele de mișcare de sub presiunea prezentului cu încorsetări și mici neîmpliniri, înspre un spațiu imaginar, ofertant în iluzii.
În concluzie, Nihil sine deo e o lucrare muncită, despre ale cărei motivații, Fănuș Băileșteanu afirmă: „De ce Constantin Virgil Gheorghiu? În primul rând, dintr-o fascinație fără egal și poate, fără explicație logică –după reușita Revoluției din Decembrie 1989 când, în sfârșit, descopeream atât scriitori români din Basarabia, Bucovina, Voivodina, Albania sau Bulgaria, dar și pe cei duși mai departe –în, cum se spune, Diaspora: Franța, Spania, Germania, S.U.A., Canada, Brazilia etc. […] M-am îndreptat spre acest subiect și dintr-un orgoliu: aveam șansa să fac prima monografie a acestui mare scriitor –scriitor cunoscut și tradus în toată lumea. În filmul după celebrul său roman [Ora 25, n. r.] a jucat chiar super-starul Antony Quinn”. Apoi, „am mai avut un privilegiu: să merg în Franța, la Paris (în iulie 1998), și să primesc de la Doamna Ecaterina Gheorghiu, soția scriitorului, o bogată Donație făcută Bibliotecii Academiei Române.”


Dan Ionescu