Am stat de vorbă într-o zi cu vântul. Era supărat. Îi intrase în ochi o pană de vultur și nu a mai văzut când un zmeu i-a zgâriat puțin obrazul. De ciudă a smuls pălăria unei cucoane care a țipat îngrozită de parcă era singura ei avere. Mai târziu i-a părut rău.
L-am găsit zăcând printre frunze puțin frustrat, șuierând ușor a pagubă- oricum frunzele erau moarte de mult. L-am ajutat să se ridice învârtind ușor degetul arătător. Am ținut să-i explic că nu era vorba de vreo lipsă de respect. Apoi i-am îngrijit rana suflând ușor peste o floare de iasomie care- mi s-a spus- ar avea efecte miraculoase. Drept mulțumire, mi-a spus despre călătoriile lui zbuciumate prin lume.
Pe mare se săturase să mai tot umble. Rar prindea câte un catarg și atunci trebuia să i se întâmple ceva: fie pirații scufundau vasul, fie acesta ajungea prea repede la destinație. Făcea adesea plajă plictisit și ca să mai alunge monotonia, sufla cald peste marinarii obosiți de pe punte sau se distra zburându-le pânzele și clătinându-le vasul, gata să-l răstoarne. Dar după aceea, nimic. Mai ducea pescărușii leneși pe câte o aripă de-a lui, dar se cam învățaseră cu nărav și într-o zi n-a mai avut chef. Îi spusese o bătrână cândva că a fost odată un nebun care a vrut să facă o bancă din lemn în mijlocul mării să se odihnească pe ea vântul și păsările sau gândurile marinarilor duși departe de valuri. De atunci a tot căutat-o. Se vede treaba că era doar un mit ca atâtea altele.
Prin urmare, s-a mutat. În deșert. Acolo avea măcar unde să se adăpostească la nevoie. La început, era vioi și sufla peste tot răsculând nisipurile în dansuri nevrotice și mutând dunele de la locul lor de nu mai știau beduinii unde își lăsaseră caravanele. Din greșeală a smuls verdele dintr-o oază și, lăsând-o așa dezbrăcată, a fugit repede să nu se afle de accident. Spunea că l-au urmărit mai multe zile, să-l tragă la răspundere, dar a avut noroc.
S-a ascuns în pădure. Nu i-a plăcut de la început întunericul. Se izbea în neștire de copaci și la un moment dat a șuierat atât de tare că s-a speriat și el când i s-a întors ecoul. S-a vârât într-o scorbură, dar se nimerise să fie locuită de carii și l-au pișcat toată noaptea. Le încurcase socotelile. Ostenit și flămând se târa pe mușchiul neted când l-au luat în primire doi pui de urs. Atâta l-au rostogolit că îl luase cu amețeli . Cred că l-au și mușcat între timp de o parte puțin mai sensibilă, dar a reușit să evadeze scheunând în așa hal că până și micii monștri care-l torturau s-au speriat.
S-a trezit agățat de o lance ruptă și cărat într-un ritm nedefinit care voia să fie trapul unui cal. Făcându-și curaj să privească, observă o figură hilară cu un coif pe o ureche bolborosind ceva de o luptă. N-a apucat să se dezmeticească și se pomeni aruncat pe o moară de vânt în strigătele înfiorătoare ale unui învingător. Noroc cu nebunul acela. A reușit să se întremeze și să o ia de la capăt.
A plecat vesel și sătul, ținându-se de burta acum rotunjoară, la fel cu a salvatorului său, rămas să lupte în continuare cu balaurii lui. Uitase de perioada grea și acum punea la cale alte șotii. Se temea să nu-și fi ieșit din mână. Ajuns într-un sat, s-a oprit în prima căpiță de fân pe care a ciufulit-o până când l-a alungat proprietarul cu o mamă de blestem. Ofensat, a plecat cu tot cu acoerișul bietului om, trecându-l pe lista neagră a sinistraților.
În oraș, plictiseală. Mai prindea rar cîte o bonețică sau câte un batic ori vreun păr bogat numai bun de răscolit. Se mai juca uneori și cu norii, dar ei nu erau așa de culți și se plictisea repede.
Așa l-am aflat eu, șuierând a pagubă fără să-și găsească locul. Și l-am făcut erou de poveste.