Mă întreb care dintre editori e așa, mai pudic. Poate inventăm un premiu pentru el. Merită, să fiți siguri de asta.
Îmi amintesc că am citit pe site-ul acesta poezii și comentarii unde cuvintele triviale erau la ele acasă, fără ca ele, poeziile și comentariile, să fie ferite de privirile noastre, cu mențiunea aceea scrisă cu un roșu înfocat. Și îmi mai amintesc că nu era nici o perdeluță care să le mai ia din “tărie”, dacă ar fi să păstrăm sintagma „expresii tari”, și nici ca minunatele comentarii să fie la offtopic. Nu mă puneți să exemplific, că nu am timp, dar nici sa nu îmi spuneți că nu ați citit și voi, fără cenzură, asemenea texte, că nu vă cred.
Ei, și vin ieri cu un banc versificat – „Stănică, „înțeleptul” satului” – în care folosesc, recunosc cinstit, o singură dată, cuvântul „curvari”. Ce oroare! O-ri-pi-lant! Nu se poate! La colț cu textul! Se poate, doamna profesoară? Să vă fie rușine! Dar sunt tineri pe site-ul acesta! Să vadă un asemenea cuvânt cu ochișorii lor nevinovați?
Interesant este că textul a apărut inițial ca „normal”. Apoi cineva, mai educat decât mine, cu tot gradul meu I, m-a scutit de rușinea de a-mi fi citită poezica așa, pe direct. Mulțumiri și adânci plecăciuni! Mi-a fost așa de rușine pentru ceea ce am făcut, încât am șters repede poezia, înainte de a o șterge eu însămi englezește. Nu de alta, dar, de obicei, copiii aceia cuminți, despre care vorbeam, ar putea fi tentați să citească textul și mai abitir. Ce e interzis... Și nu e nevoie să îmi faceți reclamă, prin psihologie inversă. Oricum, sunt o mare poetă, cu șanse mari de a rămâne în literatura română (la cea universală mă mai gândesc), spre deliciul copiilor și nepoților voștri, care își vor bate capul să înțeleagă universului meu poetic. Vă dau voie să le ziceți atunci că ați fost contemporani cu mine.
Cât despre poezica cu Stănică, v-o mai ofer o dată aici, spre citire, după care „personala” de față va dispărea, ca Atlantida (că „Pompei” nu pare a fi de genul feminin). Repet: să-mi fie rușine pentru ceea ce am făcut! Dar ce mă fac, dacă nu mi-e?

Stănică, „înțeleptul” satului

Pe Stănică-l știe-un sat:
Când îl cauți, el e beat.
“Nu stric bani pe mâncărică!
Îi păstrez de una mică.
Una mică, dar mai des,
C-așa-mi dă inima ghes.
Dacă beau, beau banii mei.
Jur pe soacră-mea, de vrei”.
Într-o zi, așa pilit,
Stănică, ce s-a gândit?
Să se urce-n cursa care
Îi duce, cu mic, cu mare,
Colo hăt, pe la oraș,
Unde-i pâine, da’ și caș...
Cum se urcă, și începe:
“Proștii sunt în stânga mea!”
“Las’ să zică ce o vrea.
E diliu, “bolnav” cu totul.
N-avem treabă cu netotul!
El e beat, noi gospodari”.
“Cei din dreapta sunt curvari!”
“Ei, Stănică, tacă-ți fleanca!
Cu nevastă-mea, cu Leanca,
Sunt de douăzeci de ani.
Chiar dacă îmi dai și bani,
N-o înșel, că o iubesc.
Ce-s curvar? Că te plesnesc!”
Stă chefliul, se gândește
Și odat-o și trântește,
După mintea lui nătângă:
“Atunci, treci în partea stângă!”

INVITAÞIE
Vă invit pe pagina mea să citiți "Editorule pudibond, să trăiești!" Textul a apărut la vedere, după care a fost trimis la pagina personală. Am trecut oare de comunism?