Mă opresc. Stau pe marginea sfârșitului unei noi zile de căutări. În jur, munți de deșert zac în încremenire. Timpul își îmbrățișează nisipul căzut în jocul tuturor clepsidrelor sparte ale lumii.
Noaptea în deșert e o fereastră de evadare în tot ce-a mai rămas întreg în tine însuți. Îți oferă privilegiul de a visa fără a închide ochii. Umbrele vorbesc la adăpostul unui joc de lumină, care nu te mai orbește, fiindcă ai cu cine s-o împarți și simți înțelesul pașilor ce au ars în miezul zilei. Îndoiala devine un lux excentric, revolta un banal spectacol cu public. Adevărul? Măsură a dispoziției de a fi, în timp ce provoci limitele omului de crede. Singura lecție de supraviețuire e să nu înveți să taci și nici să închizi ochii.
Aștept diminețile care-mi lipsesc cu oarecare emoție și cu frica de a nu începe să mă conving că totul e un miraj născut din nevoia de a umple cu ceva golul din jur. Și, dacă ar fi așa? Pe cine ar convinge? Se poate naște ceva din nimic? Oricum suntem prizonieri. Prefer să-mi păstrez dreptul de a alege. De a alege să opun căderii în gol un vis care creează.