Privesc adesea în tăcere lumea…în totalitatea ei…nu, nu cum îți imaginezi, ci deschid simplu un atlas de geografie, rămânând cu ochii fixați asupra figurii globale…cum să cred că sunt și eu un punct acolo, undeva, în imensitatea aceea minusculă? Totuși sunt.
Mă îmbrac dimineața cu lumina zorilor, adorm mângâiată de farmecul jocului celest, când luna mă amăgește iar și iar…stelele îmi spun că vorbesc doar pentru mine cerului și îl roagă să stingă lumina pentru a le putea contempla în taină…ploaia îmi șoptește suav la ureche suferința ei și îmi șterge lacrimile, căci suferința-i este mai mare decât a mea...vântul îmi poartă ființa în deșertul sentimentelor, unde mai găsesc câteva frânturi de inimi însetate de dreptate…doar lacrimile lor în cădere lină le readuc la viață…dar e oare asta o lume, clădită doar din durere și vise, fără veridice inimi, sentimente, adevărata omenire? Cum să nu privești un astfel de vid în tăcere, dacă vrei să-i reziști sufocării?
Da, pot spune acum, fără teama de mine și de nebunie, că traiesc doar pentru unele amintiri și potențialele visuri, dar și pentru un suflet care îmi refuză un infim zâmbet. Acestea sunt stimulentele vieții mele și zidurile care nu-mi dau voie să cad în gol, în prăpastia durerii fără capăt...mereu îmi încui gândurile și sentimentele în cărți sau le chinui pe colile albe…buzele mele nu reușesc să le simtă dulceața, urechile mele în veci le vor auzi muzica…căci n-am cui să spun, căci nu am găsit încă acel corespondent, acea traducere accesibilă tuturor…cuvintele mele sunt doar pentru un suflet și doar pentru el se vor trezi și vor cânta, numai să vrea…uneori îmi place să fiu singură, deși inima mea vrea să bată pentru ceilalți…da, uneori e bine să fii singur, atunci când simți că ești prea fericit și ai putea să-i întristezi, sau când ești prea trist pentru a le rezista zâmbetului, căci, dacă privești în ultimele reminiscențe de sinceritate, vei descoperi neputința de a-ți mula trăirile după ale celorlalți….numai de ești sticlă si capeți formă în foc….numai de ești apă și iei forma vasului ce îți permite ființarea…însă inima ta nu poate zâmbi durerii, precum zâmbetul și plinirea durere nu se fac…și inima își are imunitatea ei.