La prima vedere ar putea părea un motiv serios de scris. Nu e însă un bun
motiv pentru nici o acțiune. În fapt e cel mai bun motiv pentru a nu mai face nimic.
Împlinești o vârstă oarecare, ai o profesie despre care toți ceilalți spun că e
nobilă, n-ai iubit cu adevărat niciodată, ți-ai luat libertatea să furi, să ucizi, să înșeli, să minți, întotdeauna fără motiv. Crezi într-un Dumnezeu aflat undeva departe care te privește intangibil în perfecțiunea Lui. Te-ai uitat în oglindă de zeci de mii de ori, ți-ai văzut toate defectele fizicești, te-au dezgustat toate josniciile, toată prostia, toată neputința și slăbiciunea ta de-a lungul anilor. Ai dobândit în arta actoriei o îndemânare nesperată și ți-ai construit cu fiecare clipă în jur un zid fără porți, zidul alb. Ești sensibil doar la frumusețea din jur și singurul tău efort e de a o strânge tainic și a o păstra egoist doar pentru tine. Atâtea flori risipite, cele mai frumoase cadavre; atâtea cântece, cele mai zadarnice șoapte; atâtea versuri, milioane de pagini adunate într-o bibliotecă pe care n-o poți păzi îndeajuns pentru că fiecare carte a ei e încă o neputință de-a ta. Nu ești frumos, nu poți fi bun și nu ești vrednic să porți darul creației. Ce-ți rămâne de făcut? Contrariile aflate în tine te consumă treptat și-și alimentează energiile cu felii din sufletul tău și din sănătatea ta mintală. Undeva în adânc simți că ai putere să alegi între sumedenia de căi posibile dar numai siguranța că ai putea să urmezi una dintre aceste căi te face să renunți. E ca și atunci când ești sigur că poți face un lucru și nu-l mai faci tocmai de aceea.
Atrăgătoare sunt căile pe care nu știi dacă le poți urma, însă puține, și atunci când se ivește una tu ești deja obosit sau mort. Nu ai nevoie decât de luptă, de zbatere, de neliniște, de multe întrebări. Atât. Trăiești dintotdeauna într-o lume pe care n-o recunoști ca propria lume, alții îți fac viața aceasta și ție nu-ți pasă, o sfântă indiferență te protejează ca un zid de cauciuc, în jurul tău nu se sparge niciodată nimic. Având conștiința micimii proprii în acest secol al specialiștilor amâni cu fiecare zi soluția finală cu gândul că poate nu e asta realitatea.
„Uleiul greu al viselor de noapte” suna parcă un vers din Nichita Hristea, uleiul greu al amintirilor plutește deasupra vieții și-ți întunecă puținătatea de cer personal, cele câteva coșmaruri ce-ți striveau somnul din copilărie ți-au ajuns ca niște haine vechi de care nu te mai poți lepăda.
Zilele se ucid între ele încruntându-și secundele cu orbitele goale și ești singurul martor al acestei crime fără însă a avea curajul s-o condamni. Complice fără voie și totodată victimă aluneci într-o perversă moleșeală indiferentă din care poate un înger te-ar salva cu lumina aurei sale. Sfera luminoasă a creștetului său blond ți-ar umple probabil pentru un strop imensitatea deznădejdii.
Cu acest gând îți amâni încă o zi soluția finală spunându-ți că pentru azi ai totuși ceva de făcut: să deschizi ușa, dacă vine el îngerul să nu te găsească așa, cu porțile ferecate.