„ Când inima ta
Urmează cu credință
Calea binelui
Chiar si fără rugăciuni
Zeii te vor ocroti „

Kami Sugawara Michizane


De ce nu-mi plac după-amiezile de duminică? La această întrebare am căutat foarte mult timp un răspuns fără a putea găsi vreunul, în toți acești ani tumultoși în care am dat curs tentației de a trăi fără a ține cont de vreo regulă sau de vreun principiu – percepute de mine ca fiind acerbe măsuri disciplinare – menite să mă îngrădească, indiferent că îmi erau sugerate sau impuse. Această teamă de îngrădire era pentru mine același lucru cu a fi pedepsit cu izolarea, închis undeva departe de orice fel de exteriorizare, de trăirea extremă a realului sau a magicului până la limită, acea dulce epuizare, echivalentul abuzului emoțional de care, fără să pot ascunde, eram dependent până în măduva oaselor. După cum mulți dintre noi o știu, tumultul efervescent al trăirilor rebele scade odată cu vârsta, făcând loc ușor introspecției, calmului autodisciplinator – cine spunea că sfârșim, într-un final, să fim ceea ce am urât mai mult în tinerețe? – și de ce nu singurătății. Este incredibil cât de singuri se pot simți unii oameni și cât de nefericiți sunt, totodată, în mijlocul sau mai bine spus în “cadrul” familiei lor, undeva pe la 60-70 de ani, când conștientizează într-un târziu, după un deceniu de anacronism, că nu mai pot ține pasul cu nimic din ce-i înconjoară, sfaturile lor sunt desuete, nu se mai pot raporta la realitatea necruțătoare care gonește cu viteza unui bolid pe străzile întortocheate ale unei societăți în permanentă schimbare. Nu vreau să se înțeleagă că trebuie să ai o anumită vârstă ca să simți acea singurătate sfâșietoare cu toată suita ei de trăiri contradictorii, epuizante. Eu, de exemplu, am trăit o întreagă viață cu acest sentiment înfricoșător, o angoasă indescifrabilă, care, mereu la pândă, m-a făcut să conștientizez o insecuritate totală și de durată. Efectele ce au urmat? De cele mai multe ori concretizate în trăiri de neînțeles, reacții imprevizibile și abandonuri inutile și dureroase, avide de ofrande trupești și sacrificii.
În acea după-amiază de duminică stăteam, împreună cu Ea, pe o treaptă săpată în faleza de pământ galben, în fața mării calme și a unui soare imens în asfințit. Era o vară târzie și toridă, colorată ciudat într-un galben-roșcat și în jur miroasea a ciulini și lut proaspăt. Nu ne spuneam nimic, doar stăteam așa, cu ochii închiși și fiecare se gândea la ceva nedefinit, pândind un cuvânt sau un gest al celuilalt. Dar nici unul nu făcea acest lucru. Stăteam nemișcați ca două statui în adierea brizei calde care ne învăluia plăcut, creându-ne un ciudat sentiment de confort. Nu știu cât a durat tăcerea noastră, timpul însuși se estompase, la fel și puterea mea de a recunoaște că îmi era cumplit de greu să recunosc că nu vroiam să o pierd, nu mă puteam despărți de ea așa, pur și simplu, ca de o haină pe care nu-ți mai place să o îmbraci. Dar hăinuța aceea cu ochi căprui și mari de copil inocent îmi rămăsese prea mică și nu mai încăpeam în ea decât cu o mică parte a sufletului meu, care se transformase repede și pe nesimțite dintr-o colibă umilă a trăirilor copilărești într-un ditamai hotelul de dorințe extravagante și exotice, amenințător de mature. Nu puteam recunoaște acest lucru nimănui, dar o simțeam arzând în interiorul meu, hrănindu-se cu o parte din mine pe care eu o simțeam ca fiind cea mai frumoasă și nevinovată. Totuși, inedită era senzația de putere pe care mi-o crea acestă trăire a nedefinirii, acești zorii ai masculinității timpurii. Metamorfoza era dureroasă, dar straniu de plăcută. Ea a vorbit prima. Glasul îi tremura imperceptibil și o ușoară cutremurare m-a petrecut auzindu-l.
Așadar vei pleca, nu?
Am încuviințat ușor, aplecând capul. Pentru ea, care avea privirea întorsă spre alte zări, răspunsul meu a fost doar o tăcere. Vei fi precum vântul călător, își spuse în timp ce se ridica în picioare ca să vadă mai bine cei câțiva pescăruși ce-și desenau zborul pe linia subțire a orizontului.
Vânt călător, repetai în gând.Î mi plăcură enorm de mult cuvintele. Voi fi mereu vânt călător!
Aș fi dat orice pentru un motiv, pentru o justificare care să mă scape din ghearele acestui sentiment culpabil, din această neputință de a ierta. Plecam din viața ei tânără doar pentru faptul că vroiam mai mult, doar pentru că ea nu apucase încă să afle ce înseamnă pentru un bărbat mai mult, iar eu mă simțeam singur, din ce în ce mai singur. Un fior rece m-a făcut să-mi amintesc mișcătorul vers din poezia ”Iarna” a lui Ono Tazaburo:

“știi oare cât de șubred e adevărul pe care numai
cuvintele l-adeveresc ?”

Soarele continua să se scufunde în brațele nesfârșite ale mării, iar pescărușii se apropiaseră atât de mult de noi, încât le simțeam fâlfâiturile aripilor în inimă. Poate mă voi întoarce într-o zi, am încercat să spun, dar cuvintele mi s-au frânt în gât. Am întins mâna în cautarea mâinii ei, dar golul dintre noi doi făcea ca orice mișcare să înghețe. Am fugit cât am putut de repede înapoi în mine când ea a început să plângă. S-a așezat lângă mine încercând să mă cuprindă cu brațele ei micuțe. Nu știu de unde am avut atâta putere ca să mă ridic brusc în picioare, scutururându-mă de ea și de îndoiala mea. Voi pleca acum, am spus, și nodul din gât se transformă într-o imensă sferă de foc. Soarele se înecase în mare și pescărușii se risipisiră dincolo de coasta piezișă a falezei. Am urcat anevoie cărarea ce ducea la drumul principal, lăsând-o în urma mea plângând, așezată pe treptele crescute strâmb în faleza de pământ galben.
Era într-o apoteotică și cumplită după-amiază de duminică.


Prins în plasa portocalie a bătrâneții mele, aud în fiecare duminică de după-amiază strigătul ei din josul falezei galbene ce-mi tremură în fereastra ochiului meu rece, prea demult neclipit și însingurat:
Te rog nu pleca singur! Ia-mă cu tine!
Doar plânsul ei îmi mai zguduie uneori ferestrele spălate de ploi.
Restul este o imensă tăcere.