Scrisoare copilului meu.


Am stat mult timp și am privit disperat, cuvintele de început a acestei scrisori. Nu știu dacă mi-a fost vreodată mai greu să scriu ceva, ca acum; dar trebuie... și atunci, iată, nu mă opresc, nu renunț, chiar dacă aproape nu știu cum am să ajung să-i pun punctul final.
Irina, copilă dragă, indiferent de concluziile pe care lectura acestor rânduri te-ar putea îndemna să le tragi; un singur lucru vreau să-ți fie foarte clar. Tata te iubește.
Uneori, chiar și numai aceste cuvinte sunt de ajuns; dar știu precis că în cazul tău, această presupunere nu se justifică. Știu că vei riposta în maniera deja cunoscută: "Eu nu simt așa ceva."- iar eu, ca să respect tradiția confruntărilor noastre verbale, voi spune ceva banal, sau poate care doar pare banal: "Nu poate simți iubirea, cineva care nu iubește."
Evident, că la fel ca și în primul caz, replica ta va fi una corozivă, dar din păcate, la fel de puțin gândită. Mi-o închipui cam așa: "Asta, s-o crezi tu, tăticul meu, "filozof"!"
Ei, ce spui? Am intuit bine acest imaginar schimb de replici? Să nu spui, nu, căci mi-ar fi greu să te cred.
Chiar și atunci când lucrurile erau de o evidență incontestabilă, tu nu ai putut să admiți că nu ai dreptate.
Ca să nu-mi reproșezi lipsa unei argumentări, a acestui punct de vedere, am să-ți spun, că încă din primii ani de viață, ai făcut din iubirea față de părinți, o simplă monedă de schimb. Mama ta, chiar spunea uneori referindu-se la tine: "Irina, e un excroc sentimental." Nu puteam să o contrazic, pentru că asta era de fapt realitatea. Tu trebuia să ai mereu ultimul cuvânt, iar voința ta, nu se apleca nici măcar în fața celor mai solide argumentări. Erai un copil și acest statut îți acorda a priori, oarecari circumstanțe atenuante. Din păcate, tu l-ai extins chiar și după vârsta majoratului, considerând că este firesc să pretinzi orice și să nu dai în schimb, nimic. Chiar nimic, nu, căci mi-ai dat motive de tristețe și supărare, care nu pot fi echivalate, cu nimic. De câte ori discuțiile noastre,- cel mai adesea telefonice- nu au degenerat în veritabile rechizitorii acuzative la adresa mea...și pentru ce anume?!
Pentru faptul că eu căutam, să te fac să înțelegi, că anumite lucruri sunt altfel decât vrei tu să admiți că ar fi. De multe ori, îmi spuneam că voi renunta să mă implic în vreun fel în viața și în modul tău de a evalua lucrurile, dar această hotărâre era de scurtă durată, pentru că intervenea doar ca un efect imediat al unui schimb mai dur de replici. Judecând cu calm și responsabilitate, reveneam mereu asupra acestei decizii, considerând că ar fi o probă sigură de lipsă de iubire din partea mea, pentru tine. Chiar ți-am atras odată atenția asupra acestei posibilități, spunându-ți ca ar fi bine, să cauți să eviți momentul în care comportamentul tău, m-ar putea determina să nu mă mai intereseze ce faci. Stii tu draga mea, cam cât de greu îi vine unui părinte, să constate că orice ar face, nu reușește să se facă înțeles de propriul copil?!...
Acum, sigur nu! Dar vei înțelege, când și tu vei fi la rândul tău părinte. Așa ni se întâmplă tuturor. Nici eu nu am făcut excepție în această privință, neânțelegând anumite lucruri,- așa cum am ajuns să le înțeleg acum,- pe vremea când mama mi le spunea, deseori cu lacrimi în ochi. Am ajuns aproape la concluzia, că această incomprensiune, este un dat inevitabil al relației părinte- copil. Un fel de fractură prestabilită, înscrisă în ADN-ul întregii omeniri. Un fel de bolovan al lui Sisif, care se predă ca o ștafetă, din generație în generație, ca un fel de report al unei condamnări perpetue la veșnica neânțelegere a unei experiențe anterioare. Mi-ai spus de multe ori, că fiecare este dator să-și trăiască propriile experiențe și nu te-am contrazis decât parțial, spunându-ți la rândul meu, că este de datoria unui părinte responsabil, să caute să-l facă să înțeleagă pe copil, că nu este cazul să-și sfărâme capul, trântindu-l de pietre, în scopul de a verifica cine-i mai tare, capul sau piatra.
Doar prin filme se mai pot vedea oameni care trec prin ziduri ca prin hârtie, căci de fapt, acele ziduri, chiar din așa ceva sunt făcute. Atunci când cineva, oricine ar fi el, încearcă să te ferească de cucuie, acel cineva, nu poate fi bănuit de intenții rău voitoare. Nu văd de ce anume, ar trebui să privești ca pe un fel de amestec nedorit în modul tău de a judeca lucrurile, diversele observații sau sfaturi pe care ți le dau uneori, catalogându-le pe toate drept o imixtiune nedorită și total neconformă cu realitatea actuală. Este drept că timpul modifică anumite laturi ale existenței, dar ceea ce nu va putea să modifice total niciodată, este esența acesteia. Principiile de bază sunt realități axiomatice, pe care nici o intervenție succesivă unei perioade mai scurte ori mai lungi de timp, nu le poate modifica. De când este Lumea și Pământul, pomii au fost tot pomi, chiar dacă prin altoiri sau tăieri, au căpătat forme diverse decât cele inițiale; păsările au rămas tot păsări, în ciuda tuturor încrucișărilor de rase; iar maimuțele, tot maimuțe, nici una dintre ele nemaireușind performanța de a se transforma în om, așa după cum ar fi vrut să ne facă să credem, domnul Darwin.
Ai să-mi spui că exemplele de mai sus nu pot fi incluse în rândul principiilor, ele fiind cu totul altceva și am să fiu de acord cu obiecțiunea ta, dar atunci când le-am ales, am vrut mai mult să punctez realități vizibile și nu doar, concepte impalpabile. Ca totuși să-ți satisfac și această exigență, am să mai adaug că buna creștere a fost și a rămas un atribut pe care nimeni nu poate să-l mimeze doar, motivând că trăim alte vremuri. Nimeni nu este îndreptățit să ceară, dacă nu este dispus să și ofere în același timp, pentru că urmând o asemenea cale, riscă să se trezească într-o bună zi, că a secat izvorul de bunăvoință al celor din jur și poate să moară de sete într-un mod stupid.
Mi-ai spus adeseori, că tu cauți să respecți și să urmezi cât mai mult învățămintele pe care le extragi din lectura unor cărți; dar eu vreau să te avertizez că acest mod de formare a propriei personalități, nu este suficient dacă nu-l adaptezi realității în care trăiești efectiv. Situațiile descrise acolo, sunt ca și niște haine frumoase și bine cusute, dar care ție nu ți se potrivesc, oricât de mult ai vrea acest lucru. Am citit și continui să citesc și eu, fiind de acord cu ideea că doar studiind mereu, putem reuși să acoperim cu ceva, zonele albe de pe harta infinită a Cunoașterii; dar nu mi-am închipuit vreodată că doar atât este suficient, pentru formarea mea ca om. Am observat la tine un comportament, care mie mi se pare straniu și de neacceptat. Ai față de muncă, de ordine și curățenie, de respect și apreciere, niște criterii de evaluare total greșite, din punctul meu de vedere. Þi-am și spus că dacă toți ar adopta o asemenea filozofie de viață, ar fi un dezastru. Oare este atât de greu să înțelegi, că nici o muncă nu este umilitoare, atunci când o faci cu demnitate și cu conștiința faptului, că aceasta nu transformă în sclavi, decât pe cei cu gândire de sclav; iar atunci când menții mediul în care trăiești în ordine și curățenie, este doar un semn de autostimă și de respect pentru cei care întâmplător, vor veni în contact cu el. Știu că aceste principii trebuiau să fi fost sădite încă din copilărie în conștiința ta, ele reprezentând valori fundamentale ale omenirii, care nu pot fi eludate și nici înlocuite, dar dacă din motive obiective, pe care tu le cunoști, eu nu ți le-am putut oferi; aș vrea să completez măcar acum acest capitol care lipsește din cartea educației tale. Eu gândesc,că nicicând nu este prea târziu să faci ceva, dacă acel ceva este un lucru de folos în viață. Înțeleg că teama și lipsa unor idealuri precise, te împiedică să iei cele mai bune decizii și să acționezi constant în direcția atingerii unei ținte precise; dar dacă vei continua să refuzi sfaturile pe care ți le dau, ca un părinte ce-și dorește să contribuie prin tot ceea ce-i stă la îndemână, la fericirea copilului său; atunci eu am să mă retrag în tăcerea pe care văd că uneori ai vrea să mi-o impui, lăsându-te să-ți decizi singură soarta; pe care oricum, va trebui să o înfrunți, de una singură.
Eu îți doresc, să fie cât mai blândă și mai îngăduitoare cu tine; dar din păcate, ceea ce-ți doresc eu, nu pot să-ți și ofer, oricât aș vrea să pot. Mă rog la Dumnezeu, să-ți călăuzească pașii, pe cel mai bun drum, cel care să te conducă la fericire și împlinirea tuturor dorințelor tale.
Nu știu dacă din tot ceea ce ți-am scris aici, vei fi dispusă să înțelegi și să accepți ceva, dar te rog să fii sigură că oricum va fi să fie...tata te iubește.