agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-20 | |
Sunt un scriitor care caută să fugă, dar îi e lene să fugă...Cere prea mult efort fuga asta...Prefer să dorm, să beau, să citesc, să vorbesc, să râd... vreau să fug de două himere tâmpite care mi-au molfăit viața ca pe o bucată de carne și apoi au scuipat-o în gunoi, lăsând-o fără gust, fără iubiri, fără soare... Și nici măcar nu s-au luptat pentru ea...au primit-o cu prea multă căldura de la un naiv și un sentimental care nu mai știe ce să facă pentru a regăsi ceea ce a pierdut într-o Cetate veche, într-o noapte ploioasă, mucedă de vară. Și îi e frică de ceea ce regăsește. Normal că îi e frică. A pierdut un vis, a regăsit o minciună imensă, putrezită, grasă, lălâie și nesărata. Și îi e frică de ea. Foarte frică. Și o bântuie amintirea acelei nopți de vioară, amintirea acelei ploi calde, amintirea unei Cetăți venite din alta lume, amintirea unei îmbrățișări de ghteață, care a trezit în umărul lui drept dureri reumatice și in sulfetul lui un gol imens. Amintirea unei cafele prea dulci de dimineață, cu mult lapte...prea dulci, și totuși, prea amare...până și zahărul era amar. Visul ăla continuă să mă fugărească pe alei ascunse, vine după mine atunci când dorm, îmi roade glezna asemeni unui șobolan înfometat și turbat. Și, pe deasupra, are obrazul să mai îmi și cânte. Îmi cântă așa de frumos, încat uit câteodata că mă roade, că n-a fost real sau poate a fost prea real, uit că trupul meu a fost doar un altar închinat lui Eros, un Eros murdar și pervers, un Eros care nu își merita numele. Urma să fiu un nume bifat pe o listă. Nu am vrut. Am ajuns un nume spurcat, un nume urât, un nume de care se sperie visul acelei nopți de vară... Un nume care îl obosește... Cum să fac să fug înapoi în noaptea aceea umeda și să opresc fiorul cald care m-a ținut în viață? Cum să fug către trecut?
Atunci când totul se va fi sfârșit, adică mâine, adică azi, adică acum...acum că totul ia forme de fum, când totul se descompune în noapte, acum, acum e momentul să îmi spui că sunt un idiot, să îmi spui că degeaba caut marea și soarele care răsare din ea, că degeaba mai fug... am început să fug...și am descoperit stupefiat că fug degeaba... Că oricât aș fugi, chiar daca mi-aș da ultima răsuflare ca să ajung la panglica de la final, e în zadar...e în zadar! Și Cetatea fuge după mine, mă aleargă către tren, trenul pleacă din gară zbierând sinistru... Pleacă fără mine, fără șobolan, fără Cetate, fără nimic din ceea ce vreodata a însemnat viața pentru mine. Schițele fantomelor pe care le desenam în copilărie mă bântuie cu o parere groaznică de rău, mă țin nopțile, îmi trezesc setea de nicotină...nicotina...două nume frumoase de fată. Și glezna încă mă ustură, și schițele îmi obosesc mintea și Cetatea. Cetatea... Am crezut că totul se egalează în lumea asta, că dacă cineva îți taie o mână, cineva îi va tăia și lui o mână...dacă nu chiar două. Să crezi în justiție divină! Cât de naiv, cât de romantic!... ce sentimental bullshit. Se pare că unii sunt sortiți să rămână cu ruga, cu speranța, cu un gând că, într-o zi, cineva va dansa pe mormântul lor. Asta e invitația mea la dans. Daca știi sa simți, vei dansa pe mormântul meu. Dacă nu știi să dansezi... cântă-mi! Cântă-mi! Du-mă iarăși pe unde nu știu, pe unde nu vreau, pe unde ajung urmărindu-te! Îndrăznește iarăși să-mi cânți, coșmar lălâi! Coșmar urât, urâțit, coșmarul meu iubit... Caută-mi un somnifer cretin, să mă duc iarăși unde mi s-a tăiat capul, ca să mi se mai taie odata! Și oprește-mă dracului din plâns! Acum totul e agonie. Totul se sfârșește odată cu mine. Și aud cum se scruge ziua prin scocurile ruginite, cum pașii necunoscuților din jur rod noroiul de primavară intârziată, cum orașul îndepartat urlă cu sunet de ambulanță, miorlăind noaptea. Aud liniștea... the sound of silence... Să dansezi pe mormântul meu, promite-mi că vei dansa și că vei cânta, că vei vărsa o sticlă... Lumini care caută un undeva...zile care trec atât de aiurea, atât de tâmpit. Zile care usucă apusul ars de soare și picături de ploaie care poartă nume... Mă bate gândul să îmi aduc aminte de Cetate, mă bate gândul să mă bat cu lumea asta ca să ajung acolo. Citesc în gând un verset al unui prieten, îl simt, simt cum îmi gadilă traheea, parcă aș vrea să îl curpind cu totul, să fiu eu cea căreia îi este dedicat...Versetul... Aș vrea să pot să zic cuiva "Sit mihi terra levis, sit tibi lux dulcis". Sau "Dansa på min grav". Dar nu am cui. Am ciocan, dar nu am cui. Vreau să spun cuiva să mă omoare, dar nimeni nu și-ar mânji mâinile cu sângele meu păcătos, cu veninul meu arzaăor. Spre ce fugim? De ce nu știm? Și unde e Acel nu-știu-ce?! Uite, gânduri răsfrânte odată pe o coală de hârtie, o hârtie prea albă ca să conțină ceea ce scriu eu, de fapt, printre rânduri. Prea pură, prea simplă, prea materială. Nu știu ce, de ce, pentru cine scriu, dar știu că scriu. Unde e Cetatea? Unde e îmbrățișarea accea de gheață? Unde sunt EU? Aștept... Deși vântul bătea cu putere, eu îmi doream să se întețească, să se enerveze de minciunile lui, să se umfle și să îi zboare masca aceea ironică de pe fața care mai ieri era pentru mine mai mult decât Universul. Acum, că lucrurile prindeau contur, iar simțurile mele amorțite începeau să adulmece cafeaua amară, vedeam în fața mea un monstru. Parcă nimic din tot ceea ce reprezentasem până atunci nu mai avea culoare, parcă istoria mea se ștergea cu fiecare adevăr distorsionat pe care buzele lui ascuțite îl rosteau. Niciodată nu urâsem minciuna, o vedeam ca pe un mic pansament care ascunde și iartă o rană, ocoliș al adevărului. Dar în acele momente, nu mi-aș fi dorit decât să mă trezesc din coșmar. Să mă trezesc în patul nostru din Cetate, si să fie înca noapte. Să fie Noaptea aceea. Să fie o alta care să semene cu aceea. Să ardă iarăși focul într-o teracotă uitata de lume într-o casă veche, în Cetate...Să fim acolo. Să fim oriunde, numai să fim. Sau măcar să fiu eu. Știu că sună egosit, dar, de cand nu mai ești tu aici, eu nu mai sunt. Și vreau să mai fiu. Vreau să mai fiu. Că dac n-aș mai vrea... ...și zilele trec cuminți, rele, premiate, pedepsite, așa cum se nasc ele din traiul nostru. Nimeni nu știe de unde vin, dar mai ales, nimeni nu știe unde pleacă. Am vrea să pornim în căutarea timpului pierdut, să-l regăsim și să îl sărutăm pe frunte, să îl mângâiem și să îl mai trăim odată. Dar el stă pitit și pierdut în trecutul nostru, stă singuratic și cuminte, așteptând să-l mai privească din când în când cineva, să sulfe de pe el praful ca de pe o fotografie veche, îngălbenită și roasă de timp. Viața, în cele mai multe situații, nu este fotogenică. Ori strălucește prea tare, ca atunci când razele soarelui orbesc obiectivul, ori este prea întunecata. Iar uneori, șocurile sunt atât de mari, încat se sparge aparatul foto, și filmul se arde... Cine și de ce a inventat arta? Cum i-a trecut prin minte acelui Cineva să sacrifice mii, milioane, miliarde de suflete pentru a le ferici pe celelalte? Sau pentru a le da ocazia să critice, să batjocoreasca ceea ce, până la urmă, inseamnă picturi, cântece, sculpturi, idei scrise cu sânge și sudoare? Oricine ar fi acel Cineva, mă inclin pitic în fața Lui, îmi scot pălăria și fac o reverență. Mulțumesc. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate