...poate într-adevăr nu am să știu..., nu am să pot să descriu atâtea lucruri, oameni, zâmbete...câte mi-aș dori...
...poate într-adevăr nu am nici un talent anume...poate însă dragostea pe care o simt față de cel iubit...față de copilul meu încă nenăscut...față de oameni nu se poate descrie...poate cuvintele știu cu adevărat să tacă...să se închine..., dar nu știu simt câteodată, așa, ca un gând nebunesc, ca o obsesie că...POT...!!! Pot să fac asta! Pot să descriu ce iubesc...pot să descriu fiecare om..., fiecare zâmbet..., lacrimă..., răsărit... prin culorile sufletului meu...
...nu va fi un tablou nedescris încă...nu va fi un cucubeu perfect...nici măcar nu va fi poate un curcubeu reușit..., dar va fi măcar o încercare de a picta prin sufletul meu un curcubeu...
...am încercat până acum zeci de ciorne...zâmbesc!...zâmbesc pentru că nu am ajuns la capăt cu niciuna și nu am nici un final...pentru că nu vreau să fiu așa...!...nu sunt omul transcrierilor!...îmi place să fiu spontană...să greșesc...să... așa sunt eu! Păcat!?..., dar nu vreau să îmi transform gândurile...pe mine în ceva ce nu sunt...în ceva ce nu mă definește...în ceva ce nu îmi va aminti de mine...
...acum...vreau să scriu ca și de obicei ceva frumos...poate nici nu îmi va ieși și iarăși voi naște zâmbete..., dar aș descrie ceva frumos... poate un răsărit?...poate un sentiment?...paote un om oarecare ce mi-a oprit sufletul câteva clipe în trecere?...poate aș vrea să vorbesc despre ceva spectaculos?... cea mai spectaculoasă "întâmplare" ce mi-a trecut acum prin minte e...viața!
...dar, singura mea problemă e că...nu pot să încep să scriu nimic despre viața mea...pur și simplu nu am auzit-o...viața mea nu îmi bate în piept...nu ticăie odată cu timpul...nici măcar nu știu de unde să încep...!!!
...privesc prin mine în timp...timpul meu uneori se scurge înapoi...și totul pare asemeni unui film voalat dintr-un aparat vechi și prăfuit... îmi vine să plâng!..., dar nu vreau să îmi amintesc de timpul în care până și plânsul îmi era interzis și îndesându-mi un prosop pe față...urlam în mine...să nu mă audă ecoul meu și să vină înapoi... îmi vine să urlu...!!! ...habar nu am unde am învățat să țip prima dată când "s-a născut" viața mea...
...ar fi normal să fi fost atunci...în cămăruța aia de spital sub ochii mamei mele când medicul mă ținea cu capul în jos și-mi dădea palme ca să pot să învăț "să respir viață"..., dar NU!... nu a fost atunci...mi-aș fi amintit cum am învățat să trăiesc... atunci am învățat doar să plâng prima dată..., atunci am învățat să respir primii oameni..., atunci am învățat să respir lacrimi..., minciuni...clișee!!!...am învățat să mimez că respir..."viață"...
...de atunci am mimat să respir multe...nu vreau să le amintesc...toți le respirăm... am învățat să respir șanse..., dar nu am învățat să le trag cu putere în piept...să le simt acolo înăuntrul vieții mele lovindu-mă cu putere și...atunci m-am trezit...m-am trezit în cădere încercând să mă prind de soare..., de cer..., de un zâmbet..., de meschina și nenorocita aia de încredere pe care de abia dacă o mai puteam zări și am încercat în toată disperarea mea să mă agăț de ele...ironic...cu ce?... cu toată puterea din...viața mea!!!?
...poate..., dar spun poate...atunci în timp ce muream încet...am țipat prima dată a "viață" și am învățat să mă nasc?... sau poate... vorbind despre viață...mi-am amintit că atunci în cădere viața mea a învățat să respire prin iubire?..., iar acum îmi amintește că există prin...viață?... viața din viața mea?...
...poate ceea ce e defapt spectaclos este o zi oarecare...pentru mine ziua de 17... cand printr-o primă izbucnire din dorință de viață...un "bebel" plin de personalitate s-a încăpățânat să îmi arate că...există...că fiecare bătaie de inimă a lui înseamnă "a respira viață"...și înainte de a se naște mi-a dat o lecție importantă...mi-a arătat că eu trebuie să exist frumos, simplu, plină de iubire...deoarece chiar dacă curcubeele nu sunt perfecte el va trebui să învețe să le privească...și să se bucure de viață...