Eu nu mă întreb cine suntem....eu mă întreb mereu de ce sunt aici....pe acest pământ...de ce nu în altă parte? Mă întreb ce este dincolo de noi...
De când mi-a murit tatăl...din ce în ce mai des îmi pun această întrebare. De un an de zile merg duminică de duminică la cimitir....Mă așez în genunchi ....la căpătâiul lui și vorbesc cu el.....Nu-mi spune nimic...dar simt că e cu mine...lângă mine....Îmi imaginez ce ar vrea să-mi spună....de fapt ce vreau eu de la mine...de la viață...de la cei ce mă înconjoară....Nu refuz acest monolog cu mine....sau dialog cu el....Dar în același timp ...sunt conștientă că nu este...că nu va fi...că nu va mai fi niciodată cu mine....Unde este? De ce mi l-a luat? De ce nu mi l-a mai lăsat să mai fiu în preajma lui? A fost singura ființă care credea în mine...care mă vedea așa cum sunt...care mi-a dat încredere în puterile mele și a fost mândru de mine până în ultima clipă.....
Și acum mă întreb de ce trebuie să duc o cruce atât de mare și de grea pe umerii mei? Și îmi răspund tot eu....DUMNEZEU MI-A DAT MIE CELE MAI DURE SUFERINÞE SUFLETEȘTI...ca să mă pună la încercare: ,,Poți să duci? DA – i-am răspuns...duc...voi duce totul...atât cât mă vei ține pe pământ...Voi rezista...Nu am să mă plâng nimănui...Asta mi-a fost menirea ACESTA MI-A FOST SCOPUL.....să fiu mamă a doi copii, bunicuța unei nepoțele, o bună învățătoare, o prietenă sinceră și de încredere’’.
Vezi?...Mi-am găsit scopul pe acest pământ. Dar mi l-am găsit eu...nu mi l-a spus nimeni...nu mi l-a dat nimeni...Mi s-a dat o soartă...un destin...Nu l-am ajutat ca să-mi fie bine...nu l-am dirijat....
L-am lăsat să mă ducă acolo unde a vrut...acolo unde a simțit că-mi este locul...O VIAÞÃ TULBURÃTOARE...