m-am născut într-un regat al umbrelor
nici măcar steaua mea nu mi-a luminat primul țipăt
admir lumea din spatele viselor solare
și sunt invizibilă
pe mine mă dor genunchii sufletului pentru oameni,
iar eu doar mă ating de ei asemeni unui fior
își pun șalul pe umeri frumos - a trecut atingerea...
nici măcar frunzele nu foșnesc în urma amintirii
vântul doar îmi șterge pașii
asigurându-mă că nu mai exist - nici măcar urmă
în universul meu galaxiile mor înainte
să se nască
nici o stea nu strălucește cuminte la locul ei - cad
mă ridic uneori imposibil cu sufletul
pe vârful picioarelor
să le redesenez cu irisul degetului în lacrimi
oamenii intră și ies din viața mea
ca și când eu nu aș fi acolo
în urma lor închid uși pe care nu le văd
nu cred în ele - au intrat fără să bată,
ies fără să îi auzi - tiptil
să nu tulbure liniștea cu tăcerea lor pumnal
uneori îi găsesc în mine sărbătorind cu viața mea,
ciocnind șampanie, mâncând tort, aprinzând lumânări
numărându-mi anii
pe care eu nu am avut dreptul să mi-i trăiesc
mă întreb uneori dacă sunt ai mei
simt doar că ei au trăit în mine nu și eu în ei
fiesta a luat sfârșit - se așterne parastasul
durerii
aștept în afara mea să văd cine rămâne gol cu mine
- nimeni
toți au ieșit încet, pe rând suflând în lumânări
să nu rămână nimic
nici măcar bucuria privegherii
am rămas singură...singură...în regatul meu de întuneric
să-mi veghez sufletul
la lumânarea anilor și să reinventez soarele de mâine