Sonata aerului

Partea I

Laleaua neagră


Îmi plac filmele în care nu se întâmplă nimic, îmi spunea el, în care personajele se plimbă prin tot felul de peisaje și meditează. De fapt viața e un lung șir de momente liniștite, dar pline de rodul imaginației, de ideile care mișună pe fiecare lungime de secundă, momente silențioase, dar pe care le poți umple cu ce întâmplări dorești tu.

Cu ce ți-ai dori oare să umplu această poveste ? Ah, de-aș putea să te întreb ! De-aș mai putea să te întreb ! Aluatul e același din toate timpurile și epocile, doruri și simțiri strânse împreună și frământate într-un uriaș cozonac, al cărui gust și a cărui aromă e dorită de toți, și în care până la urmă toți oamenii își regăsesc liniștea și povestea.

Hai să mergem la o ciocolată caldă, cum mi-ai propus o dată într-o doară, știind că de fapt această ciocolată n-o s-o bem doar într-o zi, ci în fiecare zi de acum încolo, că ne vom regăsi la aceeași masă, pe terasa aceluiași bar, Ciocolata Caldă, și aceste întâlniri vor fi ca filmele fără acțiune, dar cu peisaje, cu ochi în ochi, apoi cu mâinile încrucișate pentru a se apăra de o dragoste silențioasa, ca și cum de liniștea aceasta ar depinde fericirea, dar în același timp și nefericirea noastră, pe care și pe ea am strânge-o la piept cu aceeași putere.

Relația noastră era ca un sărut lung dat într-un cimitir, o imagine dulce și amară, imaginea unui necunoscut întins pe jos în fața unei săli de concert, un necunoscut care a făcut stop cardiac și acum stă cu pieptul în sus, un piept mare și frumos, iar medicii încearcă să-l readucă în simțiri.

Cand m-am uitat prima oara in ochii lui, am vazut clapele unui pian : stralucitoare, netede, cu stari alternative, de jazz, in care uneori vedeam clipocitul unei bucurii sau penumbra unei singuratati, niste ochi larg deschisi spre lume, cu o sclipire taioasa de chirurg, dar si cu o cautare care scruteaza zarile, coboara in strafundul pamantului si se ridica la cele mai ametitoare inaltimi, plutind deasupra tuturor.

Mi-a zambit si in clipa aceea am crezut ca toate primaverile de pe pamant fac piruete scurgandu-si trupurile inmiresmatice si proaspete in ochiul lui, desfatandu-mi privirile ca la un spectacol de balet in care eu eram atat spectatoare, cat si prim balerina.

In clipa aceea am simtit cum ma desprind incet de trup si incep sa zbor, intr-o pirueta de curcubee ; l-am luat de mana si am inceput amandoi sa alergam unul dupa altul prin vazduh, ca doi spiridusi, ca doi licurici, ca doua insecte primavara, bucurandu-se de aromele naturii, de sclipirea trupurilor, scaldandu-ne in spuma diafana a bucuriei care ne-a cuprins pe amandoi la vederea celuilalt.

Alergam in gradina de pe terasa barului, alba, imensa, care ani de-a randul a devenit casa mea, acolo am ingramadit toate intalnirile cu el, unele peste altele, ca straturile de carbon, cat mai inghesuite, cat mai suflet in suflet, cat mai subterane si nevazute ochiului liber, cat mai poetice, cat mai misterioase, cat mai sclipitoare.

Imi imaginez ca pietrele pretioase se formeaza la fel ca intalnirile unei iubiri profunde si inca neimpartasite, la fel de stralucitor si de pretios tocmai pentru ca se formeaza ferite de ochii celorlalti, de ochii curiosi care, de invidie sau din insuficienta omeneasca, le-ar tulbura cresterea, le-ar smulge din coconul lor prea devreme, incercand sa le modifice forma, consistenta, dupa limitatele reguli ale unei fiinte umane. Pietrele pretioase trebuie lasate sa se formeze in voie, in timp, in liniste, netulburate de nimeni.

Uneori amandoi ne odihneam pe cate o ramura de mar, imbatandu-ne cu aroma florii sale ca si cum am fi baut vin pe saturate ; ochii nostri isi spuneau toate cuvintele, cand ma uitam la el stiam ce gandeste si ce simte; totul era de o armonie si de o naturalete desavarsita, traiam o stare paradisiaca.

Intr-o zi, insa, mi-am simtit trupul greu de cuvinte, de parca toti norii cerului se stransesera in trupul meu si amenintau sa ma doboare ; m-am uitat la el, incercand sa-i comunic starea mea de sfasiere, si in clipa clipa urmatoare m-am trezit din nou in trupul omenesc, cu zborul frant, cu ochii nostalgici dupa starea aceea paradisiaca in care amandoi am vietuit intr-o bucurie magica.
In acelasi timp cu mine s-a materializat si el, pastrandu-si verdeata naturii in albul ochilor, in care as fi vrut sa ma cufund ca in iarba, ca intr-o apa vie.
Cum stateam noi si incercam sa ne obisnuim cu noua stare, am observat ca pe gazonul englezesc, in fata ochilor nostri, rasarise o lalea neagra, cu trup firav si mladios, o lalea singuratica in imensitatea perfectiunii gazonului ; ne-am pironit privirile asupra ei, atenti la fiecare miscare a trupului sau, de parca aceasta lalea ar fi fost intruchiparea gandurilor noastre, de parca ea ar fi continut secretul dulce pe care amandoi il ferecasem cat mai bine, datorita frumusetii lui rare si aproape nepamantene.

Privind floarea aceea, am simtit o dorinta sfasietoare de cuvinte, doream sa aud cuvinte multe, sa ascult muzica pentru sufletul meu chinuit, desi intuiam ca vorbele ar fi indepartat poezia dintre noi, i-ar fi batatorit calea, o cale pe care atat eu, cat si el, o preferam impadurita si necalcata de picior omenesc.

Uneori vorbele nu sint decat niste instrumente cu care ne aparam fata de agresiunea lumii, niste instrumente cu care incercam sa ne intram in rolul pe care societatea ni-l ofera, uneori vorbele nu sint decat niste haine simandicoase cu care ne imbracam la un concert de jazz, dar sub care freamata un suflet boem, un suflet cu parul lung si rebel.

Din linistea pe care o simtisem inainte, am observat ca, cu fiecare clipa ce trecea, cu fiecare clipa ce admiram laleaua in tacere, contemplarea ei imi trezea limbi de foc in suflet, aveam senzatia ca laleaua neagra s-a varat in sufletul meu, imi musca din inima si se zvarcoleste, intorcand focul pe toate partile, foc care incepea sa-mi cutremure trupul, voind sa iasa la suprafata, asa cum intorci zapada inchegata cu lopata, si o desprinzi de pe pamant, lasandu-l sa respire in voie.

Simteam ca nu mai pot sa respir, simteam un vulcan crescand in mine, tot mai tare si mai tare, cum incepe sa fiarba in strafundurile mele, simteam ca pe clipa ce trece, clipa care lasa vorbele inflacarate cu saruturile spanzurate de buze, trupul meu devine un exploziv, simteam ca trebuia sa inhib cumva vulcanul ce crestea in mine si voia sa explodeze intr-o ploaie de artificii, si singura solutie pe care o intrezaream era eliberarea tipatului de bucurie pe care il simteam alaturi de el.

Uitandu-ma in ochii lui am vazut totusi o atitudine foarte resemnata, isi tinea mainile incrucisate pe piept, intr-o atitudine defensiva si imi povestea una din nenumaratele noastre povesti despre mari si tari, despre oceane adanci si munti inalti.
In tot acest rastimp eu sorbeam dintr-o ceasca ciocolata calda cu care ma servise, ma uitam la laleaua neagra al carei trup tremura, afara se facuse racoare, cerul era poleit cu un gri ce se asorta perfect cu starea de blues ce se profila si incercam sa fiu senina, dar cu cat imi reprimam spontaneitatea simturilor, cu atat simteam ca intreaga mea fiinta incepe sa clocoteasca si mai mult, la fel ca norii negri ce amenintau sa elibereze o ploaie asurzitoare, grea; dupa un timp, n-am mai putut sa stau, simteam ca daca nu plec in clipa urmatoare, o sa se declanseze un cutremur mondial, pentru ca as fi vrut sa-i spun negru pe alb ce simteam, pentru ca sfasierea interioara in care convietuiau placerea de a-l vedea si durerea de nu-i putea spune exact ce gandeam nu-mi dadea pace. El se uita la mine parca tot mai mult, cu o privire serioasa, uneori zambind, un zambet de o inocenta totala, cald, virginal, ca si cum ar fi avut in fata lui o confirmare a ceva important si al carui rezultat il intuise dinainte, dar pana atunci nu fusese sigur de el. Si totusi, eu nu-i spusesem nimic, absolut nimic concret !

In clipa cand m-am ridicat de pe asternutul de iarba si mi-am privit chipul in oglinda inainte sa plec, am observat ca deasupra gurii mi se formase o usoara mustata de ciocolata, de la spuma ciocolatei calde pe care o bausem. Si atunci mi-am dat seama ca in tot timpul conversatiei noastre serioase, eu ii vorbeam fara sa simt mustata aceea, iar el isi dadea seama ce concentrata trebuie sa fi fost.

Am plecat mai nelamurita decat venisem si m-am prabusit in pat cu o febra nemaipomenita. Eram ca un infometat care, dupa o prima durere de stomac gol uita ca-i e foame, dar care, ajungand in fata unei brutarii, e izbit de mirosul de paine proaspata, de cornuri, de cozonac, dar n-are nici un ban la el si simte ca urla de foame, simte ca e in stare sa fure o paine, pentru a-si potoli foamea.

De disperare, am inceput sa muncesc asa cum n-am mai muncit niciodata in viata mea. Am luat tarnacopul si am inceput sa sap pamantul, gandindu-ma ca in acest fel am sa uit de febra pe care o aveam, de vulcanul ce crestea in mine, pe care nu puteam sa-l eliberez. Voiam sa uit de clipele acelea frumoase si sfasietoare, afara era o vreme frumoasa, dar eu sapam cu atata indarjala ca si cum as fi vrut sa-mi fac o casa sub pamant, sa ma ascund in ea cu suflet cu tot, cu inima cu tot.

In cele din urma am sapat un tunel de la un capat al pamantului la celalalt, si m-am ghemuit in el, ca si oamenii din razboaie in buncare, asteptand sa treaca bombardamentul. Speram ca intr-o astfel de situatie critica, sufletul meu se va lecui si isi va reveni in fire, uitand zborul paradisiac la care nu putea sa se intoarca, uitand dorinta de imbratisare pe care n-o putea implini.

Totusi, si acolo, in tunelul de sub pamant, gandurile mele si-au reluat punctul fix, obsesiv, punctul prin care cuvintele din mine voiau sa erupa, sa-si faca simtita caldura si prezenta.

Am stiut ca nu mi-a mai ramas decat o singura solutie : sa plec departe, cat mai departe de zbuciumul inimii mele. Am lasat in urma tot si m-am refugiat in munti, cat mai departe de el. Am ratacit vreme indelungata prin paduri, podisuri, campii, voind sa umblu pana la epuizare, pana la vlaga trupului care aduce vlaga mintii si apoi un somn de plumb, fara vise.
Voiam sa fiu una cu natura, voiam sa uit de melancolia care-mi infasurase sufletul ca o patura groasa pe timp de vara, voiam sa eliberez sfasierea aceea care imi ardea maruntaiele.

In plimbarea mea am intalnit intr-o zi o mina parasita, in fata careia era o placuta pe care scria Pericol de accidentare, de parca putea ar exista un pericol mai mare pe lumea asta decat sa-ti pierzi mintile din dragoste.
Si gandul m-a dus la imaginea lalelei negre rasarita ca din pamant, dintr-o samanta purtata de vant, la placerea de a o contempla si la durerea de a nu sti ce sa faci cu ea, pentru ca te tulbura, pentru ca nu se asorteaza cu uniformitatea peluzei.

Ajunsa in intunecimea grotei, am inceput sa lovesc cu indarjala peretii de piatra ; era o munca anevoioasa, pentru ca nu mai facusem asa ceva in viata mea ; am stat asa multe saptamani, bajbaind in intuneric si scrijelind peretii. In cele din urma dalta mea s-a izbit de un perete ciudat, care stralucea ca mii de raze de soare ivite ca o ploaie de lumini din miile de colturi ale unui intuneric.
Am cioplit ce am cioplit si cand am scos in sfarsit bucata afara din mina, am vazut ca aveam in mana un diamant negru.
L-am privit multa vreme inmarmurita; diamantul lucea din laturile sale triunghiulare la fel ca si laleaua neagra, in stralucirea petalelor careia se reflecta soarele. Privind diamantul, am simtit cum sufletul mi se linisteste, ca si cum diamantul ar fi absorbit sfasierea sufletului meu,
trimitandu-mi in schimb raze de mangaiere. M-am asezat incet pe pamant si mi-am pus diamantul in dreptul inimii. Si cum stateam eu intinsa, am vazut cum diamantul se topeste drept in inima mea. De atunci port in loc de inima un diamant negru.