Am învins natura, i-am exterminat pe primitivii din junglă, am civilizat forțat credințele barbare. Praf și pulbere s-a ales de toate pe unde-am trecut cu reforma rațiunii noastre, numai pe bunul Dumnezeu nu L-am putut învinge, nu L-am putut ucide sau civiliza. Ne sfidează cu nepăsarea lui strigătoare la cer (care, culmea! în contra tuturor științelor, îi aparține) față de bunele noastre intenții de asimilare. Și pentru că suntem atât de neputincioși, bocim.
Seara, după ce ne bem laptele fierbinte afară, pe lavița unei cabane dintr-un ținut muntos, în liniștea deodată prea agresivă, ne uităm cu ciudă la stele: de ce nu putem controla totul? Acest orgoliu, ca o jucărie refuzată unui copil, ne bosumflă. Dintr-o dată vedem cât de amăgitoare sunt reîncarnările, puterile paranormale, spiritismul. Deposedați de micile noastre speranțe că suntem altfel, ne deplângem condiția.
După week-end-ul pe munte, revenim în societate ca să ne batem, ca tot omul, cu pumnul în piept. Apoi, în următorul sfârșit de săptămână, neavând bani pentru altă ieșire pe munte, mergem la biserică unde, împreună cu societatea pumnului în piept timp de șase zile, bocim și ne spovedim.
Din păcate, pe nimeni nu interesează cucernicia noastră din cea de-a șaptea zi. Iar acesta-i alt motiv excepțional pentru a ne văita în următoarea duminică.