Cânt fără a emite vreun sunet. E un cântec trist de dragoste ale cărui versuri nu le-a scris nimeni și pe a cărui muzică nu o mai cunoaște nimeni, dar vă jur că se poate dansa! Te-am văzut dansând pe muzica aceasta fără sunete și text, o, te-am văzut, degeaba încercai să tragi perdeaua, degeaba stingeai lumina!

Cercul s-a închis și a luat prizonieră nemărginirea. Infinitul a fost forțat să-și creeze limite, devenind doar o convenție aproape inutilă. Zece secunde pierde menestrelul pentru a-și plânge de milă, însă asta nu o poate vedea decât ochiul atent. Zece secunde de răsfăț, moliciune, patetism și disperare.

Apoi, viața.

…sau te pomenești că suferim de rău de Paradis? Este fericirea un înger care a intrat în corpurile noastre -demoniace prin dorință- spre a le chinui? Hei, mai e și altcineva aici? Ecoul. Mai singuri chiar decât bietul nostru Dumnezeu! Sodade.

Ce capcană să scrii despre ceva ce nu cuprinde sunete și nici versuri! Descrie și ucizi. Poți doar să aștepți. Și eventual, să spui o rugăciune sacră, până îi dai putere, până ajungi să intri cu ea înapoi în Rai, până ajungi să vezi în ea adevărul, până ajungi să transcenzi chiar și Raiul, până ce rugăciunea își pierde sensul, cuvintele și cuprinsul și începi a zâmbi, iar zâmbetul îți ține loc de sacru.

Atât timp cât e de dragoste, cântecul nu poate fi cu adevărat trist.