Cerul se întunecă a ploaie. Între noi și zbor a rămas doar glasul păsărilor din diminețile ploioase de toamnă. Mi-e dor de un răsărit cald, între două gene de munți, cu surâs de garofiță sălbatecă și salt de căprioară.

Visul meu s-a frânt prea devreme, când afară era încă noapte, și nu am mai găsit drumul spre dragoste. Dimineața e departe. Aștept zorile cu sufletul sterp. Lumina lor îmi va înflori inima și poate atunci voi fi mai fericită. Castul zbor al pescărușilor e numai o amintire. Mi-e dor de el. Aș dori să îmi simt sufletul ușor, în zbor înalt spre minunatele înălțimi ale fericirii. Dar aripile mele nu au mai avut timp să crească și acum nu mai pot spera nici măcar la zborul fluturilor.

Îmi amintesc jocurile noastre prin iarba câmpurilor și aș vrea să fiu din nou copil, întins pe malul Dunării, încercând să se îmbrace în lumina stelelor. Drumurile noastre de atunci, atât de lungi, îmi par acum evadări în lumea miraculoasă a visului. Urmăream fluturii și încercam să zbor asemeni lor…pași de căprioară, geamăt al plopilor sub biciul ploii, glasul mamei în diminețile de iarna când mă trezeam cu gândul la omul de zăpadă…atâtea amintiri, atâtea amintiri…

Te-aș chema, dar nu știu unde ești. Mi-e dor de tot ce-a fost, de toate visele noastre…aș fugi către tine și te-aș prinde în brațe și atunci nici cea mai mare putere a lumii nu mi te va mai putea smulge.

Îmi miros tâmplele a primăvară. Am încercat să fug de mine, să-mi las gândurile într-un cufăr vechi… dar nu mai am putere. Mi-e dor de o zi frumoasă, nu de o zi anume, ci mi-e dor de un anotimp întreg. Pașii mei răsună zadarnic pe aleile sufletului, ecoul lor nu trezește decât amintiri, care acum dor mai mult decât dragostea pierdută. Zilele acelea care au trecut lăsând în urmă un suflet rătăcit în hățișul deznădejdii.

Am revenit în împărăția plopilor cu inima plină de tristețe. Þara mea palpită de fericire. Verdele tare al frunzelor mi-a încălzit inima și am sperat o dată mai mult că va veni și clipa fericirii mele. Plopii nu s-au clintit, doar vântul le îmbrățișa tainic brațele. Și plopii mei cântau o melodie despre viață. În tremurul lor am regăsit sufletul meu de acum câțiva ani. Atunci trăisem anotimpul fericirii. Dar acum ? Plopii m-au primit cu sufletul deschis. Mă așteptau și întotdeauna mi-au dăruit clipe de liniște. Și acum erau la fel, zvelți în lumina dimineții, înalți și curați în tremurul amurgului. Dar mi-e teamă că acum nu mai pot eu vibra la versul lor și că mă voi prăbuși în întuneric.

Mi-am cuprins tâmplele cu palmele. Am plâns de bucurie că au înflorit trandafirii și că petalele lor îmi vor ocroti de acum visele. Pe stradă a venit potopul, plouă cu miresme și petale de trandafiri. Am vrut să fiu fericită, să alerg prin împărăția mea, să cuprind totul cu dragostea mea. Dar ea unde e ? Mi-a furat-o vântul sau ploaia sau vara asta care nu mi-a adus decât trandafiri. Mâinile mele sunt acum goale. Dragostea mea a fugit.