Recitirea "Coridoarelor de oglinzi" ale Anei Blandiana imi desteapta in suflet amintirea propriei mele toamne. Ma intorc in timp, undeva catre capatul de inceput al primilor pasi, al deschiderii ochilor catre primele senzatii in arome si culori.
Mi se pare aproape imposibil de redat in cuvinte farmecul acelor vremi, ce acum imi par ca musteau de nostalgia unor timpuri viitoare.
Ciudata intortochere de senzatii, nu se spune degeaba despre creier ca este asemenea unei maimute bete (am citit cu siguranta asta pe undeva). Face orice, afara doar de ceea ce trebuie.

Toamna mea are si un nume generic - ii spun Toamna medievala. Caut zadarnic o explicatie cit de cit logica acestei denumiri, singura plauzibila se refera la timp. Mi-au trecut de atunci atitea secole.

...diminetile ce ma infiorau cu primul clipocit de lumina, sentimentul inexplicabil de fericire ce nu ma impiedica sa ma zgribulesc, stringind mai bine pe linga trup poalele capotelului din diftina albastra
si-apoi, in pasul masurat al acelor de ceasornic catre miezul zilei, imbratisarea calina a unui soare aramind potolit prin nuci inca vii
ori atele de fum cu mirosul de jertfa al frunzelor incinerate prin gradini de miini gospodare
ca si murmurul trepidant al mormanelor de ardei, gogosari, vinete si alte asemenea materii prime infierbintate,
ce aveau sa sfirseasca in infanteriile de borcane legate-n sfori si etichete prin cele camari
si peste toate, respiratia fermentata a aerului cu adieri de must bolborosind prin butoaie...

Asteptam toamna, ii adulmecam apropierea inca de la primii ochiul-boului, multicolori, adusi in casa invariabil de tata.

Tendinta de a asocia mereu parfumul de mere rosii cu generozitatea sobei duduind de prea incins, in timp ce in stresini ploaia...
strania febrilitate de care eram cuprinsa in fiece inceput de septembrie in fata uniformei noi, a rechizitelor cu mirosul lor de hirtie neinceputa, fascinatie ce ma incearca si azi in fata paginii albe, de parca as astepta sa mi se deschida miraculos poarta catre un tarim al fagaduintei
dimineata primei zile de scoala, gulerul scrobit-tabla al uniformei, buchetul de flori, curtea scolii cu ametitoarea larmuiala ca de vrabii gurese, sunetul primului clopotel...
si-apoi simbata sfirsitului de saptamina, mirosul cafelei ce-mi asalta incitant simturile inca de pe atunci, cu tot ritualul ce-i preceda prepararea: boabele prajite de mama, in ceaun, mirosul de usor amarui, usor ars, timpul in care se racoreau boabele cu pocnetul sec din vreme in vreme ca o senzuala melodie a asteptarii, urma risnitul - desigur manual - cu risnita trecuta rind pe rind tuturor celor prezenti, zimbetul tolerant al mamei in timp ce vecina...

Ii imbratisez cu gindul in amintire pe toti cei dragi ai mei, multumindu-le pentru toate toamnele de tihna fericita si nestiutoare in care prezentul era un perpetuum firesc - lipsit desigur de o proprie masa a umbrelor - si ma intreb in ce fel ii va suride peste ani, copilului meu, toamna.

7.09.2002