ma sufoc din nou.
lipsesti.
ar fi trebuit sa ma obisnuiesc pana acum, dar uite ca nu pot si timpul zboara din anotimp in anotimp ca si cum ar zbura o pasare din creanga in creanga, nici ea stiind ce cauta, dar cautand fara incetare, fara plictis, fara tine.

poate te voi intalni in parcul din mijlocul orasului, la locul nostru de intalnire, pe banca de langa statuia lui Eminescu, Eminescu cel alb, Eminescu cel negru, dar Eminescu, nu o copie de doi bani a acestuia.
imi place sa ma vad indragostita de tine cum Veronica a fost indragostita de El, sau de Titu, sau de Valter.

dar tu lipsesti,...
bate vantul,...
imi fura gandurile, si macar daca le-ar transforma in versuri, dar si versurile sunt uneori(sau poate doar pentru unii!) greu de gasit.
Ah! cum nu apari!...
mai e nevoie sa spun cat imi lipsesti?