Nu regret nici acum calatoria accidentala cu trenul vietii.
Mirosea a lemn de brad ars si a fan proaspat.
Mirosea a dimineata cand te scoli langa ea si iti zambeste.
Mirosea a coaja de mar verde si a piersica proaspat taiata.
Cand vantul dezmierda perdeaua diafana si de afara ma striga viata.
Nu regret noptile calde de vara cocotat sus pe acoperis,
Inecandu-mi privirile in fundul cerului.
Orasul vorbeste si daca taci, ii auzi povestea.
Ceasul s-a plictisit sa mai bata ora zece.
Revolutia mentalitatilor a insemnat in primul rand inventarea sarutului pe coapsa,
Ca alternativa la intrebarea : “unde punem pliculetul de ceai dupa ce esenta a colorat apa?”.
Nici acum nu pot sa-mi explic un titlu ca “Falsul Impostor”…
Sau de ce imi plac clatitele cu ciocolata,
De ce e atat de interesant sa te ratacesti intr-un oras mare si zgomotos,
Sau de ce ma fascineaza zambetul unei fete.
O afirmatie nu este mereu o stare de fapt
Asa cum muzica pe care o ascultam nu este mereu complementara cu starea noastra.
Ai curaj sa calci cuvinte in picioare fara sa stii de cine au fost aruncate?
Ai curaj sa te intrebi de ce fabrica de colorat curcubee a fost inchisa?
De ce rasetele s-au scumpit si atingerile nu mai provoaca fiori?
Mi-a spus cineva cum pot sa musc o fructa fara sa-i provoc durere,
Iar eu l-am invatat cum poate sa faca abstractie de trenul care niciodata nu opreste in gara.
Dupa tramvai si dupa fete sa nu alergi niciodata, se zice…
Dar daca in tramvai vezi o fata frumoasa, dupa cine s-ar considera ca alergi?
Zilele trec asa cum iti zboara pe langa urechi notele grave si copilaroase ale unui saxofon
La care canta un negru inalt si subtire, imbracat cu un cojoc maro si niste cizme verzi de piele intoarsa,
Intr-o oarecare statie de metrou din Paris.
Beculetele din pomul de Craciun pareau mai fericite cand eram mic,
Se aprindeau mai repede, sclipeau mai intens, ma fascinau.
Inchideam lumina in incapere si ma asezam pe spate, sub pom.
Inchideam ochii si prin pleoape vedeam luminitele difuze si colorate.
Mirosea a cadouri frumos impachetate, a bomboane cubaneze si a acadele de visine,
Atarnate in jos de crengi. Preferatele mele…
Imi priveam imaginea intr-un glob mare si auriu,
In reflexele rosii…verzi… portocalii …albastre… rosii…verzi…portocalii…
Portocalii sunt portocalele din portocalii stufosi ai unei livezi din sudul Spaniei.
Aliniati tacut, nascand sezonier fructe.
Zona e arida, cu mult praf si pamant galbui, crapat de seceta.
Pomii insa nici nu se sinchisesc.
Picuri de ploaie sunt parasutati violent pe acoperisuri vaduvite si grizonate.
Se sparg in zgomote din cele mai infricosatoare
Atat de tacut incat isi accepta soarta efemera,
Dar totusi sortiti sa se reintoarca cu ocazia altei rafale scurte de vara.
In lumea unui orb nu exista decat sunet,
Iar masina mea de scris sta de patru zile la reparat intr-un atelier.
Nu multi oameni stiu de catacombele sumbre din pantecele Parisului.
Nici eu nu stiu, dar am auzit recent ca exista.
Din fotografii cu mormane de cranii, unele cu teasta perforata de plumb nazist.
Sa suspini in Venetia : ” Come what may..”
Poti sa refuzi o plimbare gratuita cu trenul vietii?
Nu mare mi-a fost mirarea cand am primit un telefon :
Proprietarul atelierului de reparat masini de scris decedase.
Bietul evreu…
Exact in timp ce mesterea la o masina de scris marca Schlusz –Werke.
Ce ironic….
Pentru unii viata e un cos cu ironii. Si mere.
Recviem pentru o masina de scris…