Stiusem. Stiusem inainte sa ies din casa. Doar ca am uitat cat e ceasul, am pierdut iar notiunea timpului. Nu tineam neaparat sa ma identific cu oamenii in seara asta. Dar s-a intamplat... Vroiam sa ajung intr-o alta parte a orasului. Atat. Si cand am intalnit multimea... Erau multi, extrem de multi, de toate varstele. Copii, tineri, familii, oameni trecuti mai mult sau mai putin peste cincizeci de ani. Nerabdatori, curiosi, vorbareti. N-aveam cum sa trec
cu usurinta printre ei. Trebuia sa-mi incetinesc mersul. Incepeam s-aud franturi de fraze, franturi de cuvinte. Pe urma muzica. Pana cand nu se mai auzira nici muzica, nici vorbele oamenilor. Sau poate ca
devenisera nesemnificative. Doar cerul... Cerul si multimea de culori proiectate pe fundalul oferit de intuneric. Catre care se indreptau toate privirile oamenilor. Pe care le-am surprins intr-un moment in
care imi coborasem privirea mea de-acolo de sus...Gandurile mele se miscau intr-o parte si-ntr-alta. De la spectacolul oferit de prezent, ajusesem printre amintiri de demult. La un timp in care ma minunam
de ceea ce exista si de ceea ce se poate face. Nu ma gandeam atunci ca mai tarziu, va urma un alt timp, in care ma voi minuna de ceea ce nu exista si de ceea ce nu se poate face... Intre timp, oamenii incepeau sa plece. Se terminase... Grupuri mai mari sau mai mici
isi faceau loc printre cei care inca mai zaboveau cine stie de ce... Incepeam sa ma adun, m-am uitat la ceas, incercam sa-mi spun sa nu mai pierd notiunea timpului, dar nu mai conta. Imi aduceam aminte cum ca tot ce-mi dorisem era sa ajung intr-o alta parte a orasului. Atat.