În jurul meu pãdurea se înfioarã
Când umbra înserãrii se așterne
Peste un șopot cald ca de vioarã
Ascult glasul maicii naturi eterne
Și gândul meu plutește-n noapte
Spre ale nemãrginirii plaiuri
Iar pana mea pe foaie așterne
Doar sufletul și-atâtea zeci de gânduri…


Ce bine ma simt aici în pustietate doar cu susurul izvorului ce-mi poara gândurile cu el…
Câte lucruri mã înfioarã aici în mijlocul naturii… Am sentimentul ca sufletul meu s-a nãscut aici undeva din dor și cântec și acum se întoarce la chemarea naturii, cuprins de o sete adâncã.
Ah , ce mã înfioarã aceastã sete mistuitoare și totodatã tulburãtoare. E o sete a sufletului ce tânjește dupã ceva încã necunoscut și nedefinit, fãrã nume, fãrã contur. E o sete ce ma atrage și mã înspãimântã în aceeași mãsurã.
Inima mea s-a nãscut dintr-o scânteie de foc a naturii și acum tânjește dupã focul scru din care s-a desprins și cu care vrea sã se contopeascã din nou…
În liniștea izvoarelor și a pãdurii sufletul meu simte cã se apropie de eternitate și încearcã sã se înalțe tot mai sus, amețind îmbãtat de libertate și de soare.
Privesc bradul din fața mea: s-a înãlțat spre cer într-un încremenit elan și tânjind dupã libertatea zborului.Oare ființa mea nu se aseamanã cu el ? Mai mult ca sigur cã pot rãspunde “da”: mereu trupul meu rãmâne pe loc în timp ce sufletul cuprins de rãsuflarea visãrii zboarã undeva departe într-o lume în care existã numai dragoste. Aici pe pãmânt am cãutat-o dar s-a ascuns sau nu existã și atunci o caut dincolo cu disperare: am nevoie ca adierea ei sã-mi dea cãldurã și putere. Sufletul meu flãmând ar topi-o cu lacrimi de fericire și m-aș topi odatã cu ea, luminând ca o torțã în întuneric cu fericirea sufletului meu.
Singuratatea mã apasã și nici un suflet nu pricepe adevãrata mea nevoie de cãldurã și atunci las tãcerea sã mã pãtrundã.
Ascult liniștea pãdurii și tac.. cuvintele nu-și mai gãsesc rostul… mã scufund încet în eternitate și tac, tac devenind una cu natura.