Graurii zboară întotdeauna în stol, niciodată nu ai să vezi unul singur căutându-și hrana. Asta îmi spunea tata. Era una dintre puținele învățături cu care m-a blagoslovit. Nu eram acasă când îmi spunea astfel de lucruri Acasă nu prea vorbeam. Eram pe undeva pe vreun câmp sau în vreo baltă, dimineața devreme sau seara înspre noapte, la vânătoare. Avea o pălărie veche verde, rămasă de la bunicul, vânător și el. Pălărie ce eu am pierdut-o când am fost pe munte, mult mai târziu, când eram singur. Mai avea tata un miros de praf de pușcă și de pâslă. Alt miros de tutun ieftin și de mustață galbenă. Mai avea multe tata pe care nu le-am știut niciodată. Þin minte vânătorile, petele de sânge și groaza mea permanentă la vederea lui. Eu le dădeam lovitura de grație ca un bărbat ce eram, le-o dădeam cu limba mușcată și cu nod în gât, încruntat, că doar eram băiat mare la cei șapte ani ai mei. Niciodată nu uitam să arunc cu silă capul păsării în țărână, să-mi șterg mâinile de pantaloni, lucru ce-o înnebunea pe mama, cu toate că mie-mi dădea un aer de maturitate. Niciodată nu a înțeles ea lucrurile astea. Cel mai greu lucru era sacrificatul iepurilor, trebuia folosit cuțitul. Simt pe pulpă dungile regulate, brune și ochii mamei îngroziți. Scuipam cu un zâmbet superior de „ce știi tu femeie” și-mi tot înghițeam lacrimile copilăriei. Din tata a rămas doar pușca, două țevi găurite, pline cu plumb, două cocoașe încordate inofensiv și o cartușieră goală ca o orgă defectă, toate agățate pe un perete în camera mea de studiu. Pipa are gust a prună, nu a tutun ieftin. Mama e tot aia pe care o știu, își scutură îngrozită pletele când vreun cărăbuș se pierde în ele. A albit dar tot ea este, cu frica ei de sânge. Nici eu nu prea m-am schimbat, urăsc vânătoarea și mi-e groaznic de dor de tata.