1.
Sosesc eu odată la Gosizdat, iar la Gosizdat îl întâlnesc pe Evgheni Lvovici Șvarț, care, ca de obicei, era îmbrăcat prost, dar cu pretenții la cine știe ce.
Cum m-a văzut, Șvarț a și început să mă ia peste picior, dar, ca de obicei, fără succes.
Eu l-am luat peste picior cu mult mai mult succes și imediat l-am pus, din punct de vedere intelectual, cu botul pe labe.
Toți cei din jur se minunau de agerimea spiritului meu, dar nu au luat nici un fel de măsuri, așa încât literalmente crăpau de râs. În mod deosebit crăpau de râs Nina Vladimirovna Hernet și David Efimovici Rahmilovici, care, pentru o mai plăcută rezonanță se supranumea Iujin.
Văzând că nu-i de glumit cu mine, Șvarț a început să-și mai domolească tonul și, în cele din urmă, pur și simplu înjurându-mă de mamă, a declarat că, la Tbilisi, pe Zaboloțki îl cunoaște toată lumea, iar pe mine aproape nimeni.
Atunci m-am înfuriat și i-am spus că eu sunt o figură cu mult mai istorică decât Șvarț și Zaboloțki, că după mine va rămâne în istorie o dâră de lumină, iar ei vor fi curând uitați.
Înțelegând măreția mea și uriașa mea însemnătate mondială, Șvarț a început încet-încet să dârdâie și m-a invitat la el la masă.

2.
Am luat hotărârea să pun la punct o societate, ceea ce și fac.
Am să încep cu Valentina Efimovna. Această persoană lipsită de simț gospodăresc ne invită la ea și în loc de mâncare ne servește la masă nu-știu-ce acritură. Mie îmi plac bucatele și știu care-i dichisul la mâncăruri. Pe mine n-ai să mă duci cu niște acrituri. Câteodată intru până și în restaurante, să văd ce feluri și mâncăruri au acolo. Și-acu, nu suport dacă nu se ține seamă de această particularitate a caracterului meu.
Acum trec la Leonid Savelievici Lipavski. El nu s-a jenat să-mi spună în față că în fiecare lună compune zece cugetări.
În primul rând - minte. Nu compune zece, ci mai puține.
Iar în al doilea rând, eu compun mai multe. N-am stat să socotesc câte compun într-o lună de zile, dar trebuie să fie mai multe decât face el.
Iată eu, de exemplu, nu le vâr în ochi tuturor cum că sunt, mă rog frumos, dotat cu o inteligență colosală. Eu am toate motivele să mă socotesc un om mare. Și, dealtfel, așa mă și socotesc.
Tocmai de aceea este pentru mine și jignitor și dureros să mă aflu printre oameni situați sub nivelul meu ca intelect, perspicacitate și talent, și să nu simt respectul pe care mi-l datorează pe deplin.
De ce, de ce sunt eu superior tuturora?

3.
Acum am înțeles tot: Leonid Savelievici este neamț. El are până și deprinderi nemțești. Priviți-l cum mănâncă. Păi ăsta-i neamț sadea, și basta! Chiar și după picioare se vede că ăsta-i neamț.
Fără să mă laud, pot spune că sunt perspicace și foarte spiritual.
Iată, de exemplu, dacă-i luăm pe Leonid Savelievici, Iulii Berzin și Wolf Erlich, și-i așezăm unul lângă celălalt pe trotuar, putem spune „unul mai mic decât celălalt”.
După mine, asta-i ceva, pentru că-i destul de hazliu.
Și cu toate acestea, Leonid Savelievici este neamț! Negreșit am să-i comunic asta când o să ne întâlnim.
Eu unul mă socotesc un om deosebit de inteligent și cu toate astea trebuie să spun că sunt mai deștept decât toți ceilalți. S-ar putea ca pe Marte să existe și cineva mai deștept ca mine, dar pe Pământ, n-aș crede.
De pildă, se spune că Oleinikov este foarte deștept. Iar după mine, e el deștept, dar nu cine știe ce. El a descoperit, de exemplu, că dacă scrii 6 și-l întorci pe dos, atunci obții 9.
Iar după mine, asta nu-i ceva inteligent.
Leonid savelievici are perfectă dreptate atunci când spune că inteligența omului este demnitatea lui. Iar acolo unde nu este inteligență, înseamnă că nu este nici demnitate. Iakov Semeonovici îl contrazice pe Leonid Savelievici și susține că inteligența omului este slăbiciunea lui. Iar după mine ăsta este deja un paradox. De ce sp fie inteligența - slăbiciune? Categoric, nu! Mai degrabă, putere. Eu așa gândesc.
Noi ne adunăm adeseori la Leonid Savelievici și vorbim despre asta.
Dacă se stârnește vreo dispută, atunci câștigătorul disputei rămân întotdeauna eu. De ce, nici eu însumi nu știu.
Toți se uită la mine, cine știe de ce, cu admirație. Indiferent ce-aș face, toți găsesc că ceea ce am făcut eu este minunat.
Iar eu nici măcar nu mă străduiesc pentru asta. Toate merg de la sine.
Zaboloțki a spus odată că eu sunt făcut pentru a dirija sferele. Desigur că a glumit. Mie așa ceva nici măcar nu mi-a trecut prin cap.
La uniunea scriitorilor sunt socotit, cine știe de ce, un înger.
Ascultați, prieteni! Nu se poate, la urma-urmelor, să vă ploconiți așa în fața mea! Că doar și eu sunt la fel cu voi toți, atât numai că vă sunt superior.

4.
Am auzit uneori această expresie: „Să prinzi momentul!”. Ușor de zis, dar greu de făcut. După mine, această expresie nu are nici un sens. Și, într-adevăr, nu trebuie să facem apel la ceea ce este imposibil.
Toate astea le spun cu deplină convingere, pentru că pe toate le-am experimentat pe propria-mi piele. Am încercat să prind momentul, dar nu l-am prins și doar cu-atât m-am ales, că mi-am spart ceasul. Acum știu că așa ceva nu se poate.
Le fel de imposibil este să „prinzi epoca”, pentru că și ea este tot un moment, numai că mai amplu.
Este o altă treabă când spui: „Înregistrați ceea ce se petrece în momentul de față”. Asta este o cu totul altă treabă.
Iată, de exemplu: un-doi-trei! Nu s-a petrecut nimic. Așadar, eu am înregistrat momentul în care nu s-a petrecut nimic.
I-am povestit despre acest lucru lui Zaboloțki. Lui i-a plăcut așa de mult treaba asta, încât toată ziua a stat și a numărat: un-doi-trei! Și înregistra cum nu se întâmplă nimic.
În timp ce Zaboloțki era ocupat cu asta, a dat peste el Șvarț. Și Șvarț a manifestat interes pentru originalul procedeu de a înregistra ceea ce se întâmplă în epoca noastră, de vreme ce din momente se constituie o epocă. Vă rog să remarcați însă că inițiatorul acestei metode mă dovedesc a fi din nou eu. Iarăși eu! Este într-adevăr admirabil.
Ceea ce altuia îi reușește numai după mai multe eforturi, mie îmi reușește cu ușurință!
Eu mă pricep chiar și să zbor. Dar despre asta n-am să vă povestesc pentru că, și-așa, nimeni n-o să-mi dea crezare.

5.
Când doi oameni joacă șah, mie mi se pare întotdeauna că ei se înșeală unul pe celălalt. Mai ales dacă se joacă pe bani.
În general, mie mi-e greață de toate jocurile care se joacă pe bani. Dealtfel, interzic practicarea lor în prezența mea.
Iar pe cartofori i-aș pedepsi. Aceasta este cea mai potrivită metodă de luptă împotriva jocurilor de noroc. În loc să ne ținem de jocul de cărți, mai bine ne-am aduna laolaltă și ne-am face unul altuia morală.
Dealtfel, însă, morala-i cam plictisitoare. Mai interesant este să faci curte femeilor.
Femeile m-au atras întotdeauna. Întotdeauna m-au emoționat picioarele femeilor, mai ales de la genunchi în sus.
Mulți le socotesc pe femei niște ființe păcătoase. Eu însă nicidecum! Dimpotrivă, eu le socotesc ceva chiar foarte plăcut.
O femeiușcă plinuță, tinerică! Prin ce este ea păcătoasă? Nu este chiar deloc păcătoasă!
...Tot ce spune Leonid Savelievici, am spus deja eu, cândva, demult.
Și nu numai Leonid Savelievici.
Oricine ar fi bucuros să prindă măcar un singur crâmpei din gândurile mele. Mie însă și asta mi se pare caraghios.
Bunăoară ieri, dă fuga la mine Oleinikov și-mi spune că s-a încurcat cu totul în ce privește problemele vieții. I-am dat diferite sfaturi și l-am concediat. După ce l-am fericit astfel, a plecat în dispoziția sa cea mai bună.
Oamenii văd în mine un sprijin, repetă cuvintele mele, se minunează de faptele mele, însă nu-mi plătesc nimic.
Oameni tâmpiți! Aduceți-mi bani mai mulți, și-o să vedeți cât de mulțumit am să fiu.

6.
Acum am să vă spun câteva cuvinte despre Alexandr Ivanovici.
Ãsta-i un flecar și-un jucător pătimaș. Și dacă pun preț pe el, este pentru că mi-e supus.
Zile și nopți face de gardă pe lângă mine și nici nu așteaptă din partea mea decât aluzia la vreo poruncă. Nu trebuie decât să-i fac această aluzie și Alexandr Ivanovici zboară ca vântul să-mi îndeplinească voința. Pentru asta i-am cumpărat o pereche de pantofi și i-am spus: „Na, poartă-i!”. Iar el, într-adevăr, îi și poartă.
Când sosește Alexandr Ivanovici la Gosizdat, toți încep să râdă și să șușotească între ei, cum că Alexandr Ivanovici a venit după bani.
Konstantin Ignatievici Drevațkii se ascunde sub masă. Asta o spun în sens alegoric.
Mai mult decât orice, lui Alexandr Ivanovici îi plac macaroanele. Întotdeauna le mănâncă cu pesmeți, mănâncă aproape câte un kilogram întreg, dar poate că și mai mult de-atât.
După ce a mâncat macaroanele, Alexandr Ivanovici spune că i s-a făcut grață și se întinde pe divan. Uneori macaroanele o iau îndărăt.
Carne, Alexandr Ivanovici nu mănâncă, iar femeile nu-i plac. Cu toate că, din când în când, îi plac. S-ar părea chiar că foarte des.
Numai că femeile care îi plac lui Alexandr Ivanovici sunt toate, după gustul meu, urâte, și de aceea vom socoti că acestea, de fapt, nici nu sunt femei.
Dacă spun eu ceva, înseamnă că aia așa este. Nu sfătuiesc pe nimeni să mă contrazică întrucât, oricum, el va rămâne cel contrazis, deoarece eu am întotdeauna ultimul cuvânt.
Și-apoi, nici nu sunteți voi cei care să vă măsurați cu mine. Au mai încercat-o și alții, mai dihai decât voi. Pe toți i-am ras! Cu toate că în aparență nici măcar să vorbesc nu știu, odată ce mi-am dat drumu’, nici că mă mai poți opri.
Bunăoară, mi-am dat odată drumu’ la Lipavski și m-am pornit! Pe toți i-am contrazis, mortal! Apoi m-am dus la Zaboloțki și i-am luat și acolo pe toți la vorbă. Apoi am plecat la Șvarț și i-am luat și acolo pe toți la vorbă. Apoi am venit acasă și acasă am mai vorbit o jumătate de noapte!