Stateam amandoi pe podul de metal, si priveam amandoi asfintitul.
Soarele cobora intre cele doua cuburi de piatra care legate intre ele cu o grinda de otel formau parapetul vechiului pod.
Era in Ianuarie.
Priveste! iti spuneam, ziua incepe sa creasca! Din locul asta vad si stiu, si eu credeam ca stiu, intradevar...
Asculta! iti spuneam, si tu ascultai, eram intrun fel ciudat legati unul de altul, prin sederile tale indelungate langa mine. Nu te intrebam nimic, pentru ca fiecare are dreptate in felul lui, si atunci de ce sa mai intreb?
Priveste!, itzi spuneam, dar tu nu priveai in dreptul aratat de mana mea, nici nu miscai capul, intors catre mine. Stiam ca trebuie sa incerc, desi niciodata nimeni nu a reusit sa te convinga.
Asa ca asculta!, iti spuneam; cand soarele ajunge sa se stinga in punctul cel mai inalt deasupra primului stalp al portii tale, cresterea zilei se va opri.
Deci priveste!, itzi spuneam, dar tu mergeai cu spatele, neclintita in dorintza ta de a nu te lasa convinsa de mine.
Asculta!, spuneam iar si ramaneai un timp nemiscata, parca la panda. Nu intrebai nici tu nimic, asta imi placea. Erai serioasa si grava, doar ochii tai jucau, razand parca de vorbele mele. Brusc , sfaramai nemiscarea si fugeai pe partea cealalta a strazii si radeai... radeai si scoteai limba la mine.
Zambeam si eu... Pe cine incerc eu sa conving? E oare nevoie? Am renuntzat brusc la raspuns si am pornit in goana dupa tine...