Stau pe marginea ploii, liniștită. Aud picăturile, le aud vâjâitul ușor spiralat al căderii, trecând pe lângă mine.
De ce plouă?
Nu-mi răspunde nimeni. Doar ploaia cade, monotonă ca un roman fără dialoguri, fără personaje, în care un autor neștiut de nimeni vorbește fără noimă despre toate neîmplinirile sale și dând vina pe întâmplările din viața lui, nicidecum pe el însuși.
Da, plouă! Asta e, tot trebuie să plec. Am de făcut un drum până la universitate, mă întâlnesc cu unul din profesorii din anul trecut. Foarte interesant om! Mustește de optimism și îi face pe cei care îl ascultă să-i respire cuvintele. E o persoană neobișnuit de tânără, în ciuda părului alb. Toată fața, cu pielea netedă ca de adolescent, toată fața îi e luminată de ochii negri, intenși, vioi ca două veverițe. Are tot timpul un zâmbet pe buze, oricare ar fi subiectul despre care vorbește sau se vorbește.
Ciudat! Nu știu prea multe despre domnul profesor, de fapt nu știu chiar nimic. Și totuși, îmi pare atât de cunoscut. Sigur l-am mai întâlnit undeva, sigur.

Da! Acum îmi dau seama, seamănă cu tatăl meu. De-asta îmi era atât de apropiat. Așa era și dumnealui, tata, întotdeauna calm, asculta ce aveam de spus și apoi mă mai întreba sau îmi povestea câte ceva. Tare dor îmi de discuțiile noastre prelungite târziu în noapte, până când mama nu mai suporta ca lumina din terasă să-i bată pe obraz, tulburându-i somnul. Era obosită mama, mereu obosită de muncă și de gânduri.
Tata, dumnealui mă lua de după umeri și mă ducea să-mi arate stelele. Acum, doar Ursele îmi mai sunt vii în minte, le vedeam din patul meu în fiecare noapte senină. Celelalte constelații s-au pierdut din amintirile mele. M-au înnebunit și pe mine gândurile, ca pe mama, nu-mi mai stă mintea la stele.
La noi în casă, tata era cel care păstra echilibrul, între mama, veșnic gândindu-se la toate câte trebuiau, și noi, doi copii fără minte. Mămica se enerva mai repede, nu prea avea răbdare cu noi și cu toate nebuniile pe care le făceam. Ne certam iar eu, fiind mai mică, aveam mai multe drepturi. Fratele meu o tot întreba pe mămica până când eu o să fiu mai mică decât el, până când tot trebuie să se lase bătut de mine. Da, îl băteam pe fratele meu cu papucii de casă. Îl prindeam de haine cu o mână, să nu fugă și cu cealaltă îl loveam. Ce știam eu atunci?!
Îmi amintesc că odată mi-a cumpărat mămica un capoțel roșu, din diftin, cu danteluță albă la buzunare și la guleraș. Eram atât de mândră! Și frate-meu, Paul, care tocmai adunase ouăle, mi-a băgat un ou într-un buzunar și apoi a dat cu palma peste el, spărgându-l acolo, în buzunarul capoțelului meu nou, roșu. Cât am putut suferi atunci! Nu aveam mai mult de 7 ani, dar sufeream ca un om mare. Am fugit după el (bineînțeles că s-a lăsat prins), l-am trântit și m-am urcat pe el, lovindu-l cu săndăluțele peste picioare.
În aceeași zi, seara, nu știu ce boacănă făcuse el, tata i-a dat o bucată de mămăligă și o sticlă cu apă și l-a trimis să doarmă în pivniță. Doamne, suferința pricinuită de oul spart în buzunar nu era nimic în comparație cu ceea ce am simțit atunci. Am plâns amar pentru el, după ce nu cu mult înainte îl bătusem. Plângeam rău și-i spuneam, printre suspine, să se ascundă după soba mare de teracotă dar n-a vrut și s-a dus în pivniță. Era atât de rece acolo! M-am rugat de tăticu apoi să-l ierte, că n-o să mai facă prostii, i-am spus toate rugăciunile pe care le știam și de-abia l-am înduplecat (sau cel puțin așa credeam, că eu l-am făcut să-l ierte, de fapt era iertat deja, am aflat mult mai târziu că asta era doar o lecție pentru mine). A zis tata că Paul trebuie să mai stea o oră în pivniță și gata, poate să vină în casă. Atunci am furat din cămară nuci și un borcan de dulceață și m-am furișat să i le duc, să mănânce. Mă durea sufletul pentru el!
Niciodată, de atunci, nu l-am mai bătut. A fost prima mea lecție întru durere. Acum ne întâlnim rar, împărțiți de viață în două locuri diferite, doar la două-trei luni, avem fiecare problemele noastre, dar nu ne mai certăm.
Tata! Dumnealui mi-a spus prima oară să-i ascult pe cei din jurul meu nu cu urechile, ci cu sufletul. Cât de mult îi seamăn! Și Doamne, cât îmi e de dor de tata, așa țigănos cum era și cu părul cărunt de când îl știam. Era tatăl meu! Și-acum e, îl simt cu mine, știu că de printre stelele atât de dragi lui, mă privește. Fetița lui! Prințesa lui brunetă! Așa mi-a spus când m-am măritat, uitându-se uimit la mine, îmbrăcată în rochia de dantelă: „Ești ca o prințesă, puștoaica lu’tăticu!”.
Era atât de mândru de mine, peste tot unde mergeam. Și nu m-a bătut niciodată, doar mă certa, molcom, pe terasă. Nici nu-mi trebuia mai mult. Cearta aia liniștită însemna pentru mine mai mult decât o bătaie cu cureaua. Cuvintele lui, cântărite cu sufletul, îngânate de via de lângă casă, mă certau, apoi, dintr-odată, îmi vorbeau despre cine știe ce, fără nici o legătură cu boacăna mea.
Așa a fost tatăl meu! Acum nu mai e aici. Doar când plouă îi aud plânsul și-i las lacrimile să-mi ude fața.

................................................................

Am ajuns! Abia acum îmi dau seama că nu am deschis umbrela. Am venit prin ploaie, de vorbă cu gândurile mele, până aici.
Uite-l și pe domnul profesor! E bucuros că mă vede, mă număr printre studenții săi preferați. Trebuie să-i mulțumesc, neapărat. Mi-a deschis ochii spre mine, spre ceea ce sunt cu adevărat, spre ceea ce vreau să fac. Dar cred că a înțeles deja că-i sunt recunoscătoare. Știe!
„- Bună seara, domnișoara Monica! Haideți! Mai tinerii dumneavoastră colegi așteaptă să vă cunoască.”
Am zâmbit, roșind de emoție. Studenții mai mici cu un an mă așteptau iar eu eram udă leoarcă, pentru că am uitat să deschid umbrela. Mi-am trecut mâna prin părul ud, l-am scuturat un pic de apă și am intrat în sala amfiteatru. Era prima oară când participam la un cenaclu, ca invitată a domnului profesor.
Ce ciudat! Acum un an nu mi-aș fi imaginat că se va întâmpla asta iar acum stăteam în fața colegilor mei, cu sufletul aplecat înspre ei, citindu-le din poeziile mele.
Doi oameni au crezut în mine, tata și profesorul meu ...



Nici nu mai știu de unde am început.
Ah, da! Stăteam pe marginea ploii, liniștită. Ascultam cum cad picăturile, în sunete spiralate, pe lângă mine. Și nimeni nu mai știe de ce plouă, doar eu mă uit spre cer și-i zâmbesc.
- Iar plângi tată pentru bucuriile mele? Lasă! Spune-mi mai bine, când te întorci?





8 aprilie 2003