- Partea a doua-

Bineinteles ca englezii sunt politicosi.Urma sa ma conving de asta inca din prima zi. Soferii de autobuze te saluta cand urci, cand cobori. Odata chiar mi s-a spus:
- Good morning , love!
Era sa scap biletul pe jos. M-am uitat lung la sofer, incercand sa ghicesc daca venea direct din vreo crasma de-a lor, pub, sau nu. In spatele meu insa, o doamna scormonea in geanta dupa bani. Si ea era tot "love", iar asta m-a linistit.‘
- Let me know if you need any help! auzeai in cele mai obscure magazine.La plecare bineinteles:
"- Thank you for coming by", "I hope you will come back!" ,"I hope you find everything all right" si alte lucruri dragute si neasteptate. Oamenii te saluta pe strada fara sa te cunosca ci doar pentru ca vi s-au intersectat drumurile. La un moment dat ma durea gura de atata multumit si parca mi se facea dor de vanzatoarele noastre autohtone din comunism care te priveau cu ura ca ai indraznit sa le intrerupi sederea si visarea si nu stiau cum sa te scoata mai repede afara din magazin, o adevarata incercare, o provocare care te facea apoi sa-i mai ceri alte lucruri de care poate nici nu aveai nevoie. Si te puteai foarte bine simti oarecum bagat in seama si oarecum important, ba chiar primeai ajutor si intelegere atunci cand te rataceai sau voiai sa gasesti un anumit loc.
Not too bad, not too bad.
Asa cum zic ei cand ii intrebi ce mai fac.
Mi -a trebuit ceva timp sa "diger" asta. Si mi-a trebuit ceva timp sa pot gusta poantele lor, intelege ca vremea nu este decat vreme , trecatoare si ea , aducatoare de stari, dar si de soare. Ca nu vremea il face pe om, nici macar in Anglia. Apoi am inceput sa alerg dupa vederile cu oite. Mai ales ca oitele englezesti pareau foarte infipte in iarba , astfel ca daca ai fi intors platoul cu susul in jos ele ar fi ramas agatate acolo, ca de un tavan , fara sa cada , fara sa se miste. Erau acolo oite care numarau oite ca sa adoarma, erau poante reale de care mie mi-ar fi fost rusine sau sa zic jena?

Mi-a trebuit ceva timp sa stau cu ei la masa intr-un pub, sa pot rade cu ei impreuna de aceleasi lucruri povestite de unii sau doar reproduse. Zile intregi jucam un joc ascuns, de-a intelesul. Nu faceam decat sa le citesc fetele , gesturile si sa tes apoi cuvintele astfel incat intregul sa capete un sens. Nici nu mi-am dat seama ca de fapt imi creasem acolo o lume paralela , in care eu scriam scenariul, eu jucam toate rolurile, eu interpretam,fara sa stiu insa ca nu asta era realitatea, ci era doar fata enlezeasca a englezilor. In curand aveam sa cunosc oamenii dincolo de englezi, oameni ca oricare altii, cu temeri, cu bucurii marunte , doar mai bine ascunse. Ajungeam acasa rupta de oboseala din cauza concentrarii, a incrancenarii de a intelege ce ziceau, de accepta ca e important sa zici :"I would like to have" in loc de "I want". Dormeam si aveam multe vise , amestecate , in engleza, romana, putin din fiecare, elevi din tara in prima parte a sederii, lectii intregi, scris pe tabla continuu, creta pe degete, apoi elevii de acolo, amestecati cu oamenii aceia pe care ii iubisem si aveau sa-i iubeasca si altii.

Priveam casele mari, cu zapada uriasa in jur, caini alergand de bucurie si mi-am amintit, fara sa vreau de ‘cateaua cu tata lunga’ cu care ma ameninta bunica, daca faceam ceva necugetat, daca mergeam cu alti copii la balta, fara stirea ei, acolo unde se adunase toata strada noastra si cele vecine ca sa vada un copil inecat, scos afara de oameni, despre care auzisem ca este vanat si umflat si refuzam sa-l privesc ca si ceilalti copii inghesuiti in jurul lui, fara sa-l lase macar sa respire daca ar mai fi putut….Si nu numai acolo se aduna lumea mica a cartierului marginas de case de langa Balta Craiovitei. Se aduna si la mort, sau la pomeni, la nunta sau la botez si ori de cate ori pe strazile pline de praf vara sau de noroi toamna si primavara aparea ceva de vazut, asta insemnand ori mai multi oameni la un loc, ori persoane care nu erau nici Lica’alui Maria sau ‘ala micu al Lisandrai’,’ vaduva lui Chirila’, ci trecatori necunoscuti de ei, care le atatau curiozitatea si o scotea pe bunica mea de la treburile din jurul casei in fata portii. Cateodata se dadea numai dupa vita de vie si incerca sa urmareasca tot, printre tufisurile de galbenele care erau mai tot timpul inflorite, ramanea de multe ori cu gura cascata, fapt care il determina pe bunicul sa exclame linistit:’Leana nu te mai saturi privind, ce-oi vedea acolo?'.’Era mirare in vocea lui, dar era si cunoastere a lucrurilor, a lumii, dar a femeii sale mai ales. Iar bunica ii raspundea de multe ori:’Gheorghe luate-ar apa’, amenintare care pe mine ma speria teribil, la fel ca si cea cu cateaua, catea pe care nu o vazuse nimeni niciodata, ca nu umbla decat noaptea pe strazi, care era infometata de copii si care desi nu ar fi stiut din ce casa sa vina sa ma ia, reusea sa-mi dea fiori reci pe spate. I-am intrebat pe parintii mei atunci de ce mamaie zice catre tataie’ Gheorghe lua-te-ar apa’, dar nu am obtinut nici un raspuns, caci amandoi izbucneau in ras si ma lasau acolo, in mijlocul drumului, fara nici o explicatie, cautandu-mi una proprie, care sa ma multumeasca pe deplin. Si am gasit-o: mamaie se saturase de tataie. M-am bucurat atunci ca mami si tati erau tineri si nu se saturasera inca unul de celalalt ca sa isi spuna astfel de vorbe.Ce ma faceam eu fara ei, daca i-ar fi luat apa?

O lume noua mi se deschidea in fata, o lume despre care auzisem odata cu tigaretele de la sarbi-acea guma de mestecat in forma de tigari, odata cu ness-ul pe care il mai bausem din cand in cand la o prietena a carei mama avea surse, odata cu magica cutie de bomboane pe care o primisem la un Craciun de la matusa-cantareata, care mai canta impreuna cu o formatie sarbeasca si mai vazuse lumea. Nu as putea spune exact ce vazuse in lume fiind plecata, vederile pe care le mai trimitea la inceput ne adresau acelasi mesaj, standardul de salutari si sperante ca suntem bine, sanatosi, fara sa stie cat o asteptasem in copilarie sa vina odata de la Bucuresti, sa ma ia cu ea, sa apar poate la televizor! Nu pot sa uit cat am putut pastra acea cutie de ciocolata , goala fiind, doar pentru desenele impresionante de pe ea, cu globuri stralucitoare si Mos Gerili veseli ,cu burta, cu clopotei rasunatori si brazi superimpodobiti despre care nu puteam crede ca se intampla in casele oamenilor ci numai in reclame, reclame care te ademeneau irezistibil cu produse despre care nici nu auzisem si pe care de multe ori nu le puteam intelege din cauza puricilor televizorului alb-negru la care ne holbam mai multi, pe un post pe care il prindeam clandestin. Sau pur si simplu pentru ca atatea lucruri noi si frumoase apareau in reclame incat nu stiam de fapt despre ce se vorbea in propozitie!
Nici nu banuiam pe atunci ca reclamele nesfarsite pe care le dau americanii pe post inainte de Craciun, reusesc sa te sleiasca de puterea de a te bucura de sarbatoarea in sine cu mult inainte de 25 decembrie, iar toate impodobirile, luminitele cu care isi imprejmuiesc curtile, casele si copacii din fata casei incepand de la Thanksgiving nu au nici o valoare fara zapada magica ce invaluie ulitele, strazile, in mister, fara emotia cu care iti chemi un prieten la un pahar de vin cu cozonac, ascultand colinde, asteptand un an mai bun, plin de speranta, de simtire. Atata zapada artificiala irosesc pentru a face filme, capcane care te arunca intr-un gol din care cu greu poti iesi, atatea lumini si ambalaj sub care cartonul suna a gol, cu greu am reusit sa imi schimb aceasta senzatie, parere initiala despre America si anume ca te lasa golit de orice simtire si traire. Dar pe atunci ma puteam bucura de existenta unei altei lumi care nu era atat de cenusie ca a noastra, in care nu era tot timpul frig iarna in salile de clasa si in universitate, in care nu se intrerupea lumina seara, exact cand iti faceai temele – motiv pentru copii de la bloc de a iesi in fata apartametelor, cu lumanari aprinse si sta la povesti asezati pe sanii, unde incepeam sa spunem istorii cu fantome si dardaiam de frig invaluiti in semiintuneric, ca si cum puneam la cale ceva important, bucurosi ca puteam servi motivul lipsei de curent profesorilor a doua zi la scoala. Nu eram printre cei care asteptau inserarea pentru a-si face temele, dar imi placea cum semiintunericul ne invelea in mantii de cavaleri, care puteau macar visa in jurul unei mese rotunde. Si teatrul de marti seara ne aduna pe fiecare din fata blocului in casele noastre, in fata televizorului marca Miraj care acoperea, dupa un timp, jumatate din imagine cu o dunga neagra cu care nenea Gheorghita, un prieten fara succes la neveste al tatalui meu se mai lupta in cate o joi seara la o cafea cu naut si o tigara, dupa care mami stramba din nas cu dispret si decreta fara drept de apel:
- O, dar mult mai fumeaza Gheorghita asta…

Intr-adevar era o placere sa umbli prin magazine si chiar daca nu cumparai nimic te puteai uita cel putin si simti bine, intr-o atmosfera placuta, calda, in care te simteai binevenit. Asta poate pentru ca nu am stiut niciodata cat de binevenita am fost la scoala la care urma sa fiu assistant teacher. Assistant teacher ! Oare ce insemna asta ?



Nu am fost prea tare surpinsa de felul in care arata scoala mea. Mi se parea ceva intermediar intre modern si vechi, imprastiata pe un teren imens, dupa mine oricum nu arata a scoala ci a casa, mare ce-i drept, cu flori in gradina , cu teren si tribuna, cu sala de mese si cu o sufragerie adevarata , cu vedere la gradina !Taxi-ul m-a lasat deci in fata portii, iar eu nu stiam incotro sa o apuc, pe drumul pietruit care se ramifica inspre fiecare cladire sau unde? The receptionist m-a scos din incurcatura. Era o doamna zambitoare dealtfel, nu as fi putut spune ce varsta avea, daca era urata sau doar englezoaica. M-a indrumat catre cladirea in care urma sa locuiesc, cu camere de copil, pat de o persoana, masa de scris, dulap, cos de gumoi si o mini biblioteca sau sa –i zic mai bine raft de carti.
Am vazut mai tarziu celebrul colegiu Ethan si dupa ce am vizitat camerele asortate de la lenjerie de pat pana la covor si draperie, sala de bal in care chiar se tinea o petrecere la momentul respectiv si la care, nefiind invitati, nu am putut sa vedem decat mozaicuri pe care gaura cheii ni le oferea cu generozitate, masa de biliard pe care am dansat lejer, parcul cu lac, pe care toamna pusese jugul aramiu si il facea sa geama de frumusete, si in care ne-am ratacit incercand sa gasim un loc de parcare a masinii, nu am mai stiut daca in viata, pana la urma obtii ce meriti sau ce ai castigat prin efort si vointa.

A doua zi eram prezentata colegilor mei, o lume cu gulere scrobite care le tinea capetele sus si umerii drepti, dar care toti bineinteles erau incantati sa te cunoasca! Seful de catedra avea un inceput de chelie ca sa ma exprim englezeste sau ca sa o spun pe a noastra pe a dreapta, nu prea mai avea motive de ingrijorare in ce priveste parul pentru ca acesta nu mai exista. Pe fata ii intepenise un zambet de papusa de portelan, pe care si-l scotea numai atunci cand se indeparta de oameni sau isi vara nasul in ziar. Mai tarziu aveam sa aflu ca nu eram singura impresionata de mecanismul uimitor care ii picta si ii stergea zambetul acela de pe fata, in fractiuni de secunda. M-am intrebat daca a fost vreodata fericit si imediat m-am simtit cea mai ridicola. Nu se poate pune aceasta intrebare.pentru ca nu ai vrea sa ii stii raspunsul, pentru ca nu stii daca persoana si-a definit vreodata conceptul acesta, in fine pierdere de hartie, de vreme .Cu aceasta fata si cu micul mecanism de papusa de portelan gata declansat a venit la mine, sa se prezinte, sa ma invite la prima intalnire a profesorilor de matematica din scoala, a doua zi, la ora 3, in Heaven. Am crezut atunci ca e primul meu contact cu umorul englezesc. Si nu m-am mai simtit absolut deloc ridicola cu intrebarile mele stupide de genul:a cunoscut fericirea?, e posibil ca masina aceasta cu scaun amenajat pentru copil mic sa fie a lui?are copil adica?!!!

Pe moment nu m-am nelinistit prea tare, eram sub impresia puternica a noului, eram acolo, trecusem granitele tarii si ale puterii mele de a dori ceva !!Tin insa sa precizez ca a doua zi incepand cu ora 2 incepusem sa simt coltii indoielii si nelinistii. Oare unde are loc intalnirea asta? Omul nu parea sa glumeasca catusi de putin. Am inceput sa caut prin scoala posibile locuri de inatalnire, cancelarie, sali de clasa, nimic.Sau cum zic ardelenii: nimic odata!Cineva m-a indrumat catre etajul cladirii ce continea Science si Math. Culmea. Patru barbati, imbracati toti in costume cu cravata , fara nici o exceptie, asteptau acolo, discutand, notand. Eram singura femeie din departament. Iar sala in sine se numea:Heaven. Poate pentru ca de obicei vinerea mergea la zbor, cu copiii?Datorez toate orele mele de predare adevarata acestei pasiuni a lui de a pilota masini de zbor si multe ore aveam sa privesc recunoscatoare cerul care il rapea pentru cateva ore astfel ca eu sa pot fi ceea ce eram si in tara, adica profesor si nu un assistant.Pot spune ca in decurs de un an de zile aveam sa ne petrecem doar cateva jumatati de ora in Heaven. As fi zis ca nu oricine poate ajunge acolo si oricum, nu atat de usor.

Acum e noapte.Cel putin aici, pe aceste coordonate. In alte parti poate oamenii s-au trezit deja si se pregatesc sa mearga la servici. Imi aud respiratia. Sunt singura in camera.
Si scriu la cartea despre oameni. Unde au plecat oamenii despre care voiam sa scriu?


Multi ar putea crede ca sunt oameni importanti. Din moment ce scriu despre ei.
E mai important trecatorul decat cel care a poposit pe o banca sa isi traga rasuflarea? Poate cel de pe banca e doar mai obosit. Sau are timp mai mult. Ca dupa o mare oboseala.

Se va schimba ora. Unora le este inca greu sa priceapa asta. Castigam o ora. Ne trezim mai tarziu. A.m. sau p.m. latitudini diferite, longitudini diferite, cum de si-au imaginat comunistii ca putem fi egali? Am fost poate egali in momentul in care am strigat, la venirea noastra pe lume. Am mai fost iarasi egali cand am privit prima data o harta si nu stiam codul culorilor, al oraselor. De atunci insa mintile noastre au lucrat diferit , iar destinele noastre au urmat reactii chimice complet diferite, benzoati, acetati, din cand in cand se mai elimia oxigen, altadata se precipita lucrurile, cum am putea sa credem ca am mai putea fi egali? Oare verdele pe care il vad eu e acelasi cu cel pe care il vad altii? Oare toti copiii vedeau in pardoseala baii balaurii si printesele, contorsionate impreuna intr-un tablou de nedescris,asa cum mi se aratau mie in copilarie?

Trecatorul s-a asezat pe banca pe care poposea calatorul. Calatorul s-a pornit din nou la drum. Si atunci cine este mai important?
Nu mai aveam la cine sa alerg pe strazile binecunoscute ale orasului, cu sufletul desprinzandu-se incet, petala cu petala, catre blocul de langa gara in care prietena mea invata la nesfarsit din carti groase de medicina, termeni greu de pronuntat, simptome diverse, exceptii de care afli numai practicand si numai dupa ce ti-ai insusit temeinic regula. Ea ramanea prietena mea de la 45grade latitudine. Dar noi nu ne mai puteam petrece timpul pierzand ore in sir incercand sa deslusim firele intamplarilor si sa dam intalnirilor de despartiri o explicatie logica, de oameni maturi.
Si a lucrat timpul atunci pentru noi, atent sa nu ne destrame impreuna? A avut el grija sa ne pastreze copacul acela verde mai putin dureros?
Nu as putea nici acum sa fiu sigura de asta, dar un lucru e clar: pasarea mea de pe umar incepuse sa zboare si nu stiam daca sa ma bucur ca s–a mutat pe umarul altcuiva sau s-a eliberat doar de mine….
Luna plina nu incape pe fereastra intredeschisa. Oare e bolnava ca si pisicile din America si a multor oameni de acolo care nu ies din casa decat ca sa mearga la servici si la Mc Donald’s si atunci cu masina? Masina mea curge cu toate celelalte prin burta orasului despicata in doua de podurile suspendate. Si inghite milele supusa, ca boul lui Marin Preda care isi pastea linistit iarba fara sa se intrebe vreodata daca e buna sau cine l-a adus acolo. Milele se aduna la mileage care ii va scadea pretul de vanzare si o va face sa se vanda cu mult sub cel de cumparare.

Este ok. Totul este ok, sub control, asa ca in planificari, asa ca in hartiile pe care indiferent unde ai lucra trebuie sa le completezi, sa le faci sa arate cat mai bine, sa sune cat mai pompos. Turnurile care s-au prabusit puteau foarte bine sa cada sub greutatea hartiilor.


Cand aveam 20 de ani puteam face orice. Si credeam asta cu toata taria. Si nu aveam nevoie de gandirea pozitiva ca sa reusesc asta si nici de’ Femeile sunt de pe Venus ,iar barbatii de pe Marte’ ca sa inteleg comportamentul barbatilor si ca sa rezolv conflictele

Imi amintesc ce i-am replicat profesorului de informatica de la Universitate, care prin anii ‘90 se straduia sa ne invete programare pe niste computere cu cartela: ca masinile astea sunt reci. Nu iti comunica nimic. Te incarca doar de informatie. Acum stiu de ce nu imi comunicau nimic. Pentru ca eu nu eram in stare sa le vorbesc nimic.
Aici ma simt ca un computer in care descarci informatii zi de zi. Esti bombardat cu ea din toate directiile: casuta postala de acasa, cea de la servici, casuta de mail de acasa, cea de la servici. Scrisori care anunta un staff-meeting sau expirarea asigurarii pe care ti-ai facut-o la masina, oferte care nu te intereseaza, ziare, publicitate.E o senzatie coplesitoare si ca sa poti sa te mentii fiinta umana trebuie zic eu sa faci ceea ce computerele fac atunci cand sunt incarcate cu prea multi bytes:delete. Asta e cuvantul cheie. Depoziteaza informatie in creier, fii cat mai deschis, citeste, primeste informatii, iar din vreme in vreme mai sterge-o, scoate-o din cutiuta ca te poate coplesi.
Cate paduri nu am putut pierde din cauza atator copaci pe care i-am vazut zi de zi….

Nu am inteles inca de ce se straduieste lumea sa descopere atatea lucruri noi. Ca sa le poata redescoperi urmasii peste cateva mii de ani, prin alte mijloace? Ca sa se poata simti victoriosi asupra destinului de pamantean? Ca sa simta aripile falfaindu-le pe spate ca ingerasii de la serbarile de Craciun? Ca sa se iroseasca alti ani pentru descoperirea antidotului?

Nu as fi putut deci scrie o carte despre computere si nici despre marile descoperiri. Ce sa-i faci? Gandire de profesor miop. Adolescentul miop facea valva cu cativa ani in urma. Profesorul miop nu face doua parale. Sfarseste stresat sau nebun. In cele mai bune cazuri sfarsete ca pensionar mediocru, pe care il vezi bantuind farmaciile cu o reteta in mana-i tremuranda care sa-i ofere compensare, daca nu gratuitate. Cateodata poarta o plasa de rafie. E tare, tare obosit. De copiii care vor sa stie doar de ce trebuie sa invete asta. De cei car il acuza ca nu mai au rabdare. De pensia lor mizera, impartita intre Extraveral, paine si salam ieftin.

Dintr-odata ma simt surprinsa de lipsa de dramatism a subiectului ales. Cum de nu am ales sa scriu despre dragostea devastatoare?

Speram sa fiu mai putin egoista decat scriitorii care isi ascund propria persoana in spatele personajelor sale.

Cititorul nu e interesat, de multe ori, de ce ti s-a intamplat tie, scriitorul, ci daca ce ti s-a intamplat tie se aseamana cu ce i se intampla lui sau gandeste el, ca sa stie incotro sa o apuce in ceasurile de cumpana sau pentru a-si satisface propria vanitate. Oricum, putine sunt cartile care iti arata o cale. Si apoi cine si-ar asuma curajul? Am cunsocut pe cineva care se ferea ingrozitor sa imi arate o cale si care si-a schimbat cariera de profesor considerandu-se strivit de raspunderea de a arata copiilor o cale si de intrebarea :si daca o urmeaza? Si daca ma asculta?

Un prieten bun insa ti-o poate arata. Unul dintre acei oameni pe care i-ai iubit.