Pentru cei mai mulți, ultima sâmbătă a fost o zi obișnuită probabil. Pentru mine nu. A fost o zi în care am văzut cerul mai senin, am văzut și auzit păsările ciripind și, mai mult decât toate, mi-am auzit sufletul chicotind vesel.
Am ezitat să scriu ceva despre întâlnirea de sâmbătă. Dar asta nu pentru că nu aveam nimic de spus, ci doar pentru că voiam să păstrez mai mult timp, numai pentru mine, gândurile și sentimentele pe care mi le-a iscat această "fâlfâire de aripă" a unui pui de colibri, cu zborul încă atât de tânăr.
Nici acum n-aș fi scris. Știu însă că, așa cum tristețile parcă își pierd din povară atunci când sunt împărtășite și altora, bucuriile se amplifică tot datorită acestei "aduceri la cunoștință". Și de ce să nu vă bucurați, și voi, de bucuria mea?

Nici n-am ajuns bine în Cluj, când m-am și trezit îmbrățișată! Cine putea fi decât Gavroche, care m-a primit astfel în sufletu-i mare și în casa ei. Am stat puțin de vorbă și nu după mult timp a venit Hazel. Ușoară și transparentă ca o silfidă, nu știu, parcă era fluidă, atât de lin și curgător pășea.
Cu puțin înainte de 13, ora la care era fixată întâlnirea, am ieșit toate în aerul fierbinte de afară, coborând încet spre Grădina botanică și povestind. Eu aveam emoții, mi-era parcă teamă că îi voi dezamăgi. Aveam să mă liniștesc însă mai târziu, când am început să ne cunoaștem cât de cât.
Acolo, în fata grădinii, a apărut și Mihai-totmihai, lejer dar totuși, parcă puțin timid. Sau oare mi s-a părut? :)
Ei, dar cine coboară atât grăbit? Un mustăcios brunet, cu fața toată numai zâmbet se oprește lângă noi. Ha, ha! E Horia! Exact așa cum mă gândeam că trebuie să fie: deschis, direct, o figură de om mustind de veselie.
Am mai stat acolo puțin, cu toții, poate mai avea să vină cineva din „poeziștii” din partea asta site-ului ( a se citi Ardealului) apoi am intrat să ne căutăm un loc mai răcoros, unde să ne putem întinde aripile în voie.
În jurul nostru natura se desfășura în toată splendoarea ei de mai. Parcă eram în mijlocul raiului: verdeață, flori de toate culorile, cactuși mai mici și mai mari, lângă ei un rond de miozotis, pomi grei de petale, un pârâiaș bolborosind în joaca lui cu pietrele, păsări purtându-și cântecul peste noi …
Am ajuns „la bănci”, asta însemnând o masă mare, de piatră, cu patru bănci în jur, în mijlocul unui pâlc de fagi și stejari. Dar, masa era ocupată așa că ne-am așezat pe unde era loc, o bancă din apropiere și iarba primitoare.
Culmea! Nu mă simțeam deloc stingheră. Era atât de simplu să stau acolo, cu niște oameni pe care până atunci doar îi citisem, și să vorbim. Atât de simplu!
La un moment dat am observat că vine cineva cu o chitară. Bănuiam că e Cobra, spuneau Gavroche și Hazel că e posibil să vină și el. Și a venit, cu chitară cu tot. Subțirel ca un greier, cu vocea suficient de joasă pentru a ne da liniște, Cobra ne-a cântat aproape tot timpul cât l-am petrecut acolo. Și ne-a mai cântat cineva. Horia, care spunea că n-a mai pus mâna pe o chitară de vreo 10 ani, a reușit să se contrazică.
Da! S-a cântat la Cluj, s-a citit proză scurtă și s-a recitat. S-au făcut auzite versurile noastre și, nu se putea altfel, ale lui Lucian Blaga. Pomii, păsările și vântul uneori, ne îngânau, când mai vesel când mai tânguit, parcă intuindu-ne trăirile.
Ce păcat! S-a făcut timpul să plecăm. Eu trebuia să prind ultimul autobuz spre casă. Ah, cum ar fi dacă nu ar exista „trebuie!”?
Sunt mulțumită însă! A fost o zi frumoasă! Toate au fost la locul lor, cerul sus și pământul jos. Între cer și pământ noi, o mână de oameni, atât de mici în imensitatea Universului dar cu sufletele uriașe întoarse în afară, arătând lumii că totuși, românul s-a născut poet.

Azi nu sunt nici mai fericită, nici mai nefericită decât săptămâna trecută. Sunt însă mai bogată în prieteni.


13 mai 2003