Clustrofibie


Ma confrunt cu palpitatiile unei lumi bizare,o lume in care nu-mi gasesc locul.In genereal palpitatiile te duc cu gandul la viata,aerul din jurul meu,oxigen apasator,palpiteaza a moarte.Simt ca ma sufoc...privesc in jurul meu si vad cum lumea se restrange deodata iar Universul capata dimensiunile unei cutii cubice de inaltimea mea.Devin cluastrofoba,in timp ce cutia isi restrange lent dimensiunile,ca o tortura,imi vad moartea si totusi trebuie sa o astept.
Undeva cutia e rupta.Patrunde o raza de lumina,o urma de speranta,imi imaginez ca este o raza de soare care va arde peretii cutiei si realizez de fapt ca este miniatura solara incercand sa supravietuiasca redimensionarii...care se stinge insa ca o lumanare-n vant...ucigandu-mi si ultima speranta.Se zice ca speranta moare ultima.. si totusi a murit iar mie nu mi-a ramas decat sa astept..sa mor in intuneric.Un mod cumplit de a muri fara a-ti vedea moartea sau macar vreo particica a corpului..fara ultima speranta,ce sa mai zic de ultima dorinta.
Oxigenul apasator imi patrunde prin toate orificiile creandu-mi o stare de omniprezenta.Cedez.Inchid ochii...ca pe o ultima miscare,patrund in propriul intuneric,atat de linistitor,calm,edenic...Intr-o nesimtire totala,extaziata de liniste,libera ca un fluture..durerea nu-mi mai apasa umerii si tamplele.O lumina slaba imi patrunde insa prin ploape..capata intensitate,imi inunda intimitatea intunericului,creierul,venele inaintand treptat spre inima oferindu-mi o neobisnuita stare de extaz.Inima inundata de atata lumina explodeaza...iar eu intr-un ultim moment de constienta...realizez ca oaza de lumina era insasi Moartea...initial parea mica si nevinovata...imi adusese speranta,apoi mi-a omorat-o,apoi m-a lasat sa scap,pentru a ma ataca cu cea mai mare intensitate in clipa in care ma credeam Dumnezeu.Puteam sa ma impotrivesc?