e incitant scrisul asta, ca un drog de care parca nu te mai saturi.
si uite cum in mileniul trei a scrie inseamna timp pierdut on-line si cautare a stilului.
eu nu caut sa plac...
altii poate scriu sa acumuleze puncte, sa avanseze in administratia asa-zisa a site-ului, dar eu nu, eu vreau doar sa scriu, sa las in spate o lume si sa zidesc caramida peste caramida o alta, a cuvintelor pe care nu le va rosti niciodata nimeni, nici eu, nici altii...

e ceva ciudat cu mine, scriu din egoism, ascuns acolo, sa nu citeasca nimeni, cum facea tipul ala, vanatorul din "operatiunea monstrul": nu ma mai intorc niciodata, nu ma mai intorc niciodata, si pagini albe de caiet murdar [sau aripi palide de fluturi flamanzi?] sunt scorburi, unice, in care ascund dispretul, pe mine insumi de mine, de lume, caci sunt doar egal...

=======

e dreptul meu, cu toate ca de multe ori imi par ciudat: ma tem de unul si de altul care m-ar putea exila din societate, dar sunt eu insumi unul dintre ei, eu insumi am radacini bine infipte in tot ce tine de fobia mea fantastica acum.

am descoperit litera atunci cand scriam deja tampenii in alte doua limbi, dar litera aceea, care suna cumva si inchidea in ea sensuri, idei, litera aceea m-a captivat.
diferenta dintre un copist si un geniu trebuia definita de mine tocmai pentru mine, eram o sluga a mea, a impotentei mele creatoare, pana atunci!

de ce ma relaxeaza alea patru randuri scrise zilnic atunci cand am nervi sau mi-e teama?
poate ca sunt si nu am descoperiat asta, sau poate doar altii m-au facut sa cred ca a fii este un verb mort si trebuie inlocuit cu alte valente ale frumosului.

=======

am certitudinea ca pot sa schimb ceva, ca eu zidesc un nou univers, dar ma departez oare de ceva mai adanc, de instinct sau poate de iubire?
ramane sa revin, sa caut sens aberatiilor,sa...