Chiar mi-era dor de ploaie... Trec pe lîngă niste plopi uriasi. Îmi place să mă catăr cu privirea până în vărfurile lor...Mi se pare că zbor..Undeva la mijloc mă întâlnesc cu frunzele desprinse de vânt... Nu mă simt prea bine...Obosesc...nici nu-i de mirare, iar am o tensiune de speriat...mult, mult sub normal...Mi-am făcut niste analize...dacă ies prost...proaste...e treaba lor..pe mine mă plouă ploaia...ca într-o joacă...o frunză, o picătură de apă... si un zâmbet...Fosnesc copacii...Marea e vânătă, cerul de asemeni...Cine s-o fi înegurat primul ? Marea sau Văzduhul ? Habar n-am... dar se vede treaba că Marea si Văzduhul sunt niste prieteni nedespărtiti...Marea, mai motată, de - femeie... are guler alb de valuri...Văzduhul de ciudă plânge... si totusi nu simt nici un pic de tristete....dimpotrivă ceva mă îndeamnă să zâmbesc...as râde...dar cum să râd singură pe stradă ? Oamenii ar crede că am înnebunit văzându-mă râzând cu gura până la urechi...Dar zău că e amuzantă ploaia de azi... După ce mi-am lăsat o târă de zeamă rosie la spital, m-am dus să mă plimb pe plajă...Ce de liniste...Ce fantastic este să stai de taină cu Văzduhul, supărat că nu-si poate împopotona adîncimea cu dantele albe...Am rugat un pescărus să nu se mai plimbe aiurea pe lângă mine...să meargă el pe post de podoabă la pieptul Văzduhului...M-a ascultat, m-a privit aproape zâmbind si si-a luat zborul... Plouă, fosnesc plopii si-mi vine să râd... mi-e bine...Chiar dacă nedurându-mă ceva anume simt că mă doare totul...e toamnă...si plouă...