Încerc aici să deslușesc mai ales pentru mine câteva probleme legate de noțiunea de poezie. Am constat că multă lume confundă această noțiune cu acelea de frumusețe, farmec, încântare, inefabil etc. De fapt, aceasta e doar o extindere prin metonimie a sensului poeziei. Poezia în sens strict este o scriere cu intenție literară care se slujește de vers și de mijloace de stil pentru a-și atinge scopul. Atât. Eventualele lărgiri ale sferei au caracter speculativ și nu aduc nici un folos poeziei pentru că provoacă neclarități care sunt speculate indecent de neaveniți. Și mă refer la aceia care afirmă că scriu poezie atunci când de fapt nu fac decât să înșire niște gânduri pline de sentiment. Ei justifică neglijența stilistică prin faptul că scriu ceea ce simt. Greșit. Scrisul în acest fel nu este în sine valoros din punct de vedere literar. Astfel de lucruri sunt acceptate doar în sens limitat, de experiment prin care se sondează adâncimile psihice. Și chiar și așa poate fi doar o scuză ieftină. Unii consideră că accentul pus pe tehnică înseamnă că poeziei i se scade din valoare pentru că astfel ea ar neglija fondul. Complet greșit. Există nenumărate exemple în istoria literaturii în care grija pentru formă nu numai că nu a diminuat forța fondului, ci a și sporit-o. Pentru că acum forma este resimițită ca o opreliște, i se neglijează virtuțile. Tropii și formele fixe nu sunt altceva decât procedee care au darul să însuflețească mesajul.
Poate că ar trebui ca viitorii poeți să nu ajungă decât târziu în viață în contact cu poezia modernă. Pentru că ea predispune la delăsare. Pentru că ei nu sunt în stare să perceapă finețea formală în versul alb sau în cel liber. Trebuie să treci prin toată poezia de dinainte ca să poți înțelege poezia nouă. Pentru că ea este un răspuns, vrem nu vrem. Nu este ceva construit ex nihilo. Asta înseamnă de fapt intertextualitatea.
De aceea e important să se revalorizeze ucenicia poetică. Acum cenaclurile trec în general direct la experiențe moderne neglijând baza. Mentorii sunt și ei mediocri, aș spune. Ce e cel mai grav lucru e că nu există o competiție reală, în care cel mai bun să învingă. Sunt prieten cu tine deci te apreciez pare să fie prima deviză. Ești rivalul meu deci trebuie să te dobor cu orice preț este cealaltă. Ar fi deci cuvenită o revalorizare care să pună accent pe domeniul formei, dar și pe aprofundarea culturii. Să nu uităm că poezia a fost la început apanajul unor școli care aveau misiunea de a perpetua o moștenire culturală. Acolo se deprindeau tehnici care astăzi sunt lăsate la o parte din cauza pierderii în timp a unor motivații. De la poezia ca martor al comunității s-a ajuns la poezia ca martor al sinelui. Nu zic că e o direcție greșită. Numai că vechea direcție nu a dispărut, ci doar a fost estompată. Dacă este neglijată riscăm să distrugem poezia.
Cred că ar cam trebui să îi punem la colț pe veleitari și pe semidocții din poezie și să începem să ne definim domeniul noi, cei care mai credem că poezia este o meserie.