Sînt fiul rătăcitor al unei familii cu o bogată tradiție spirituală. Mama a lucrat în învățămînt ca femeie de serviciu la Facultatea de Litere, iar tata a lucrat în cercetare ca controlor de specialitate la poarta Institutului Meteorologic. Spre deosebire de părinți, mie nu prea mi-au plăcut cărțile. Tablele da. Astfel că după terminarea celor 12 ani de școală...primară, nimeni nu era dispus să mă primească în serviciu și am fost nevoit să fac primii pași pe cîmpia muncii, în calitate de călător necalificat. În felul ăsta m-am trezit pe drumuri. La început, m-am temut puțin din cauza multitudinii gropilor, dar cu timpu' am prins curaj. Mi-am dat seama că așa cum orice gaură își află peticul, tot la fel orice groapă își află prostul care să cadă în ea. În concluzie, toate erau deja ocupate.
Cineva bine intenționat m-a sfătuit să urmez totuși o facultate sau un colegiu, fie și ca să scap de armată. Pentru că aveam ureche muzicală m-am înscris la Conservatorul de pe lîngă Fabrica de Conserve Giurgiu, secția murături în oțet. Aici am avut șansa să studiez sub directa îndrumare a unor renumiți specialiști în domeniu, cum ar fi: lector Alexandru Gogonea, conferențiar Ion Muratu sau profesor universitar doctor Vasile Saramureanu, cărora le păstrez încă, o frumoasă amintire. Aventura mea intelectuală a fost curmată brusc de către un funcționăraș zelos din ministerul de resort, care a strigat bingo și le-a retras autorizația provizorie de funcționare. Eu însă, am rămas definitiv și cu banii luați și fără licență. C-așa e-n tenis! ar spune marele Caragiu. Bine nea Tomiță -îi răspund imaginar- dar în tenis tot îți vine și ție rîndul la serviciu. Pe cînd eu, tot aut, tot aut...vorba lu' matale.
De-a lungul și de-a latul zbuciumatei mele cariere profesionale, am mai lucrat în casting (adunam castanele din parcul Cișmigiu), publishing (serveam clienții într-un pub irlandez) și în advertising (avertizam șoferii că se apropie trenul la o trecere peste calea ferată neprevăzută cu bariere). A, da, era să uit. Am mai avut și un contract part-time ca baby siter. Dădeam boabele de orez prin sită la o cantină muncitorească. S-a desființat ulterior. Cică își pierduse vadul pentru că muncitorii își pierduseră și ei locurile de muncă.
Cel mai mare succes l-am avut însă ca manager. Făceam menajul la o casă particulară. Era de fapt vila fostului ambasador al SUA la București, care de teama restructurărilor masive de la ei, a cerut azil în România renunțînd totodată și la cetățenia americană. Chiar dacă nu le cunoșteam limba, m-am înțeles de minune cu soția și copiii ambasadorului, precum și cu celelalte dobitoace pe care americanu' le găzduia -fie și temporar- pe lîngă casa lui.
Acum sînt un pensionar venerabil și după o viață petrecută printre fiare (la figurat), am revenit la prima mea pasiune: tablele. Uneori mă culc cu zarurile sub cap pentru a mă menține în formă. În rest totul e OK.
Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.