In acea dimineata frumoasa de vara m-am trezit cu sufletul senin. Somnul imi fusese linistit, fara vise. Nici cosmaruri, nici amintiri, nici griji sau temeri nu-mi tulburasera odihna. M-am trezit langa bunica. Dormise cu mine si ma uitam cum se odihnea si ma impresiona teribil. Tacuta, nemiscata, cu trupul batran si obosit lungit langa mine, imi dadea parca putere, ma incuraja si simteam ca nu ma tem de nimic.
Pe neasteptate, mama a intrat in camera cu aparatul si m-a fotografiat. “Ultima dimineata acasa, domnisoara”, zicea ea.
Isi dorea atat de mult sa fiu fericita in ziua aceea !
Si am fost.
Mama s-a ocupat de tot. Gandise nunta in cele mai mici amanunte, si dorinta ei cea mai vie era ca totul sa iasa perfect. Pusese chiar si iedera pe balustrada scarii blocului, iar petale de trandafiri asteptau sa fie aruncate in calea mirelui si a miresei. Parca lumea intreaga se pregatea de sarbatoare.
M-am spalat pe fata si m-am uitat in oglinda. “Aceasta este ziua nuntii mele”, ma gandeam cu bucurie. Nu puteam parca sa cred ca se intampla totul asa cum imi dorisem intotdeauna : cu bunicii langa mine, cu mama, fratele meu si cei dragi. Desi prietena mea de suflet, Loredana, anuntase ca nu poate veni de la Campulung, iar eu ma suparasem rau pentru asta, aveam sentimentul ca totusi vrea sa-mi faca o surpriza.
Nu-mi amintesc ce-am mancat in acea dimineata, dar cafeaua am baut-o cu bunica. Din nou un moment imortalizat si care mi-a pricinuit o mare bucurie. Desi nu arata prea grozav, bunica era totusi in forma si fericita sa ma aiba langa ea. Bunicul se plimba si el prin casa si-mi arunca zambetul lui cald, plin de dragoste si ma simteam atat de fericita!
Au inceput, pe la ora 10, sa apara prietenii si rudele. Cu totii erau atat de veseli, plini de energie, se stabilise o atmosfera de sarbatoare atat de frumoasa si eu o traiam din plin! Era muzica, erau flori, erau zambete si dragoste. In dimineata aceea m-a sunat si EL. Nu avea liniste si ma intreba mereu cum ma simt. Uneori glumea, spunand ca s-a razgandit, sau ca eu trebuie sa ma gandesc pentru ultima oara ce fac. A fost teribil de amuzant.
Nuntasii erau asteptati sa soseasca la ora 15.00. Cu o ora mai devreme a sosit lautarul care a inceput sa cante de pe scara, nemaiasteptand sa intre. Cum a inceput prima melodie, bunica, care statea in prag, a inceput sa planga. Probabil nu se astepta sa ajunga sa traiasca aceste momente. Ea si bunicul, de cate ori erau bolnavi, suspinau : “Of, de-as trai macar sa te vad mireasa…” Din nou lacrimi, bucurie, suspine. Melodii fel de fel au urmat apoi, iar mama se abtinea sa planga. Oricum, era prea fericita. Si prea ocupata. O priveam si ma gandeam ca nici o mamica nu era mai frumoasa ca mamica mea in ziua aceea. Toata dragostea ei se citea in ziua aceea in ochi si mereu ii surprindeam privirea.
Se apropia si ora 14.00. Pana atunci fusesem imbracata in alb, intr-o fusta luga si o bluzita brodata care stiam ca-mi stau foarte bine, eram coafata, aranjata, pregatita de nunta. Numai machiata nu eram. In cele din urma, dupa dans si veselie, m-am retras in camera mamei sa-mi imbrac rochia.
Rochia mea de mireasa astepta cuminte pe umeras, alba, stralucitoare si mareata, stralucind in toata frumusetea ei si am simtit un fior imbracand-o. Mi-am zis ca va fi prima si ultima oara cand voi purta o rochie de mireasa. Si, orice s-ar intampla, simt ca asa va fi. Rochia acasta m-a emotionat pana in fundul sufletului si stiu ca atunci cand am imbracat-o, am simtit cum sufla peste mine o adiere calda de liniste si bucurie. Senzatia aceasta aproape m-a paralizat. M-am lasat in voia ei si am crezut pentru o clipa ca rochita mea e fermecata. Am fost atat de fericita in ea!
Era usoara, vaporoasa, cu fusta larga, asa cum imi dorisem eu si era cea mai frumoasa rochie de mireasa pe care o vazusem vreodata. Stralucea datorita unor trandafirasi sclipiciosi care prindeau poalele rochiei din loc in loc. De altfel toata rochia era presarata cu sclipici imprimat in forma de trandafiri. Trandafirii albi de pe rochita mea se regaseau si pe floarea pe care mirele a purtat-o la reverul hainei, in buchetul meu de mireasa, pe buchetele albe ce ornau blustrada scarii, ivindu-se din frunzele iederei, se regaseau si pe limuzina alba, luxoasa, ce avea sa ma poarte la casa casatoriilor, si in pieptul fiecarui invitat ce avea sa fie martorul fericirii mele … Toata nunta mea a fost numai trandafiri si sper ca parfumul lor discret sa-l simt intreaga mea viata, iar petalele lor albe sa-mi fie presarate peste tot in calea spre fericire…
Dar sa revin la rochia de mireasa. Si acum, cand privesc in vitrine alte rochii, ma gandesc cat sunt de pale in comparatie cu minunatia mea ! Care minunatie acum se odihneste cuminte in dulap, parstrand intre faldurile ei parfumul fericirii mele de atunci.
Intr-adevar, era o rochie frumoasa. Deosebita.
Dupa imbracat, a urmat machiatul. Am stat destul de linistita, pana am auzit ca vin nuntasii. Erau la cateva sute de metri de casa. Atunci m-am pierdut cu firea. Nu mai aveam astampar, nu puteam sta sa ma machieze cum trebuie, imi tremurau pleoapele. Simteam ca pur si simplu nu mai pot sta locului. Rimelul imi curgea deja pe obraji, din cauza faptului ca nu-mi puteam tine fata nemiscata.
Am auzit dintr-o data claxon de masini, muzica afara….
Venisera.
N-am mai avut rabdare si m-am repezit la fereastra. Nu am vazut mare lucru, dar cand limuzina s-a ivit in fata ochilor mei,… imi tineam rochia ridicata usor in parti si topaiam prin casa : “Ce surpriza! Limuzina!”
Abia m-au asezat pe scaun , abia am avut rabdare sa urce nasii, socrii, si el.
Au intrat in camera, frumosi cu totii, veseli. Mi-au pus voalul, au urmat ultimele retusuri, parfumul, bratara de aur oferita de nasica mea… Apoi a intrat EL.
Era asa frumos in costumul negru de mire! Si avea privirea aceea care mie imi placea atat de mult, de om multumit ca face ceea ce trebuie sa faca! Mi-a oferit un superb colier din aur pe care l-am indragit pe loc si la vederea caruia m-am blocat pur si simplu. S-a aplecat si m-a ridicat in brate, in bratele acelea care m-au invatat ce bine este sa simti pe cineva drag aproape, sa te poti baza pe el si in mainile caruia sa-ti lasi in voie fiinta… Acea imbratisare a insemnat pentru mine “plecarea de langa mama” si am trait-o cu atat mai intens cu cat nu-mi dadea pace nici macar sa respir.
Si au urmat apoi alte fericiri.: urale, felicitari, s-au ciocnit pahare, s-a inchinat in cinstea mirilor… Casa devenise neincapatoare de atata fericire si tandem.
Simteam fericirea cum “curge” pe mine si simteam ca eu insami radiez acea fericire pe care o transmiteam mamei, fratelui, bunicilor. Deja incepusem sa ma linistesc, totul decurgea normal, ma simteam potolita, de parca bucuria dobandita era un bun ce-mi revenea in mod firesc.