Aseară am avut reuniune de familie. Eu, tu și imaginile lor, strânși în jurul șemineului în care pâlpâia asmatic o rămășiță de buturugă. Pe tine te vedeam clar, te auzeam, dar pe ei îi întrezăream doar când roșul focului îndrăznea să facă un pas dincolo de grilajul din fier forjat. Marin, unchi-tu, ce murise în acel stupid accident de avion pe când curăța pista de zăpadă, încă mai era îmbrăcat în pufoaica aia portocalie. Ne zâmbea fosforescent. Mai erau acolo bunicii din partea mea, cei din partea ta, o verișoară pe care nu mai știu cum o cheamă și tata. El stătea cel mai departe de foc deoarece s-a îmbrăcat de fiecare dată în Moș Crăciun, era firesc să nu mai creadă. Bineînțeles că Moșul a întârziat. A ajuns cu puțin timp înainte de cântatul cocoșilor. A intrat pe horn bombănind din cauza focului ce încă nu se stinsese și a tresărit surprins când ne-a văzut așteptându-l. A spus de două ori „Ho!” și ne-a lăsat două sacoșe sub brad, una verde și cealaltă portocalie. A dat din cap nemulțumit, a pășit cu grijă pe jar și... țușt! pe horn în sus. Dus a fost! El nu îi văzuse pe ai noștri sau poate era prea obosit să le mai zâmbească din obligație. Ne-am repezit la cadouri și, cu capetele în plase -eu în cea verde, tu în cea portocalie-, ne bucuram fiecare în legea lui. Ne-am dat într-un târziu seama că suntem priviți. De la depărtare, mișcându-și jumătățile de sus a corpurilor ca acele unor metronoame, ai noștri, ridicați pe vârfuri, cu sprâncenele ridicate încercau să vadă cadourile. Ne-am așezat pe covor și le-am făcut semn să se apropie. Au cântat cocoșii. În acea clipă, ca o sfârlează, apucând-o de mână pe verișoara cea necunoscută, unchi-tu Marin, a ieșit înjurând prin peretele de nord al sufrageriei. Bunicii s-au topit triști în fotolii. Doar tata ne-a sărutat pe frunte și a ieșit ca omul, pe ușă, iubindu-ne.