Am discutat cu multi oameni despre romanul "Desertul tatarilor" al lui Dino Buzzati. Cineva mi-a spus ca il considera printre primele zece romane ale secolului XX. Si toti acesti oameni au vazut in cartea asta o poveste despre curaj,despre demnitatea de a fi invingator chiar atunci cand toti te cred invins, despre intelepciunea de a considera fiecare lupta ca fiind cea suprema. Doar mie mi s-a parut a fi o carte despre ratare, despre faptul de a te afla intotdeauna langa calea norocului, despre acei oameni pentru care viata e mereu altundeva.
Probabil ca exista carti sublime care se dezvaluie fiecarui cititor altfel. Probabil ca exista scriitori capabili sa surprinda intr-un singur cuvant emotii variate pe care fiecare le gusta influentat de firea sa. In fata unei asemenea carti iti regasesti cele mai ascunse spaime atavice, parca de nicaieri apare mult reprimatul id si atunci cand inchizi copertile vine o clipa in care trebuie sa te privesti si sa te ierti.
Compar adeseori casa mea cu fortul imaginar pitit in muntii de nicaieri si ma aflu asteptand miscari de-ndepartate trupe. De-acolo, din vastul desert tolanit lenes la marginea ferestrelor ar putea veni momentul meu de gratie, sansa de a-mi lua lumea in palme si a o modela dupa vrerea mea. Si prinsa in capcana sperantei uit sa-mi caut alt drum incapatanandu-ma sa privesc printr-un binoclu imaginar departatele zari in care inca nu apare nici o armata de tatari.
Cu totii poate asteptam la un moment o clipa care va ajunge la noi mult dupa ce nu vom mai fi. Poate cativa vom fi obligati sa o pierdem cand va fi fost atat de aproape incat aroma ei ne va fi imbatat simturile. Si poate voi, cei care ati gasit intre copertile "Desertului tatarilor" o carte despre demnitate veti sti sa o pierdeti fara regrete. Eu n-am sa pot si-mi voi gusta ratarea.
V-as ruga sa cititi cartea asta, sa-mi spuneti si mie despre ce e vorba in ea si v-as mai ruga sa asteptati cu mine primavara sa ne-ascultam impreuna mobila trosnind de dorul inmuguririlor de altadat'.